A fost odată, traia în cer
Un Luceafăr plin de mister,
Privind necontenit spre pământ
De Catalina tandră s-a îndrăgostit.
Dar Cătălina, după cum știm,
Copilă dulce, fiică de-mpărat,
Avea surîsul cald și pasul fin
Și tocmai bună era de măritat.
Fiind frumoasă, drăgostoasă,
Mîndră, blîndă și grațioasă,
Împrăștia în jur splendoare,
Pe pământ era tainică floare.
Veneau mulți fii de împărați
Din neamuri mari și toți bogați,
Cu caracter nobil, manierați
Pețind-o, îi ofereau a lor braț...
Minunata fată de împărat,
Curată, fară de păcat,
Nu s-a lăsat de ei ademenită,
De Luceafar era îndrăgostită.
-Revino tu, Luceafăr sfînt,
Cobori încet, pe-al meu pământ,
Eu te ador nespus de mult
La pieptul tău vreau să mă ascund!
Căci te-am văzut ești minunat,
Strălucitor și adevărat.
Tu mă privești și mă dorești
Și-n vise doar mă regăsești!
Luceafărul privea de sus
La Cătălina, căci nespus
La ea ținea și-o adora,
Chipul ei îl tulbura.
Luceafărul nu-i răspundea,
Tăcerea lui o distrugea,
Noapte și zi ea-l aștepta,
El în tăcere o adora.
Privind la stele și la lună,
Fata visa la o cunună,
Cea de mireasă, caci îl iubea,
Dar el tăcea și o privea.
-Cobori la mine, pe pământ,
Să te cuprind iubite sfînt,
Inima bătînd să ți-o ascult,
Eu te iubesc atît de mult!
Apleacă sfîntă raza ta,
Și luminează viața mea.
Eu te implor, nu mă uita,
Vreau să fiu mireasa ta!
Luceafărul o cuprindea,
Cu razele o lumina
Din creștet pînă la picioare,
Caci o iubea la fel de tare!
Luceafărul, fidel și sfînt,
Privea adesea spre pământ,
Surîsul lui pe ea o întărea
Și tot mai mult la el visa.
Într-un amurg, tîrziu de tot,
Luceafărul rostise: "Nu mai pot,
Cumplit mă arde al tău dor,
E dulce-amor acest fior.
-Da, te iubesc și eu prea mult,
De sus te văd și te ascult
A-s coborî acum la tine eu,
Dar nu mă lăsa Creatorul meu.
Doamne Sfinte, Dumnezeu,
Tu potolește-mi chinul meu!
Căci o doresc și o iubesc,
De dorul ei mă prăpădesc!
Era-n vîrtej și mare fum,
Luceafărul visa, dar nu știa cum
Pe Catălina să o ia în schimb
Și se dezise de-al veșniciei nimb.
Luceafărul în ceruri sus trăind,
Purta în suflet Darul Sfînt.
De dragoste fiind răpus
Nu mai dorea cerul de sus.
Arde-n scîntei și în văpăi
De stele ocrotit, de zei.
Iubit de soare și de lună,
Dorea să treacă-n alta lume.
Era gata să coboare pe pământ,
Să lase tot ce-avea mai sfînt
Doar pentru o clipa de iubire,
Pentru dulcea fericire.
El zise Tatalui hotărît:
- Vreau să trăiesc pe cel pământ,
Să sorb din dragoste curată,
Să gust iubirea adevarată!
Dumnezeu l-a deslegat,
De veșnicie l-a eliberat:
- Îți dau ce vreai - să fii iubit
Și să iubești sublim și sfînt!
Tu muritor vei fi curînd,
Cobori, Luceafăr, pe pământ!
S-a desprins de cer, de sus,
Și pe pământ el a ajuns.
Plutind pe apele din mări,
Lăsînd în urma sa scîntei,
Misterios el admira lumea,
În care a poposit de-acuma.
Iar Cătălina în nori privea,
Spre ceruri, sus, îl aștepta.
De-odata îl vede lîngă ea...
Și-n brațe i se arunca.
Cu dragoste el o privea,
În părul ei bălai prindea
O stea de foc și de amor,
Ea îl conduce cu mult dor...
Și ochii ei în ochii lui se uită
De-ardoare sufletele li se umple,
Se scaldă-n lacrimi de iubire,
Se bucură de tainică întîlnire.
El o privea cu ochi divini,
Ea îl sorbea cu a ei priviri,
Și sufletele lor încet, încet
Se contopeau ca-ntr-un buchet...
Suav și gingaș, ca un domn,
Luceafărul o îmbrățișa ușor
De umerii rotunzi și goi...
Și-i dărui buzele lui moi.
Și Cătălina îl săruta reciproc,
Îl cuprinde și, ca într-un joc,
Cu el mult de tot se iubea
Nu deosebea ziua, nici noaptea.
S-au cununat pe lună plină,
Cu dragoste-n noapte senină,
Iar martori - stelele din cer
Și universul plin de mister...
În dragoste și-n voie bună
Cu dor, vise, doar împreună
Ei se adorau și se iubeau
De toți și toate ei uitau.
Treceau zilele rînd pe rînd
În aroma dragostei plutind.
Acei doi mari îndrăgostiți
Au devenit curînd părinți.
În zori de ziuă și în apus,
Nici nu știau cum au ajuns
Să aibă un fiu prea minunat
Un nou Luceafăr adorat.
Luceafăr fiu, Luceafăr tată,
Iar Cătălina o mămică dragă...
Creștea în dragostea lor pură
A lor micuță și fină creatură.
Din zi în zi, Luceafărul mic
Creștea în har: destept, voinic
Și înțelept, în toate priceput
Devenea din ce în ce mai mult.
Avea ținută de înalt domn:
Senin, divin cu chip de om.
Cu păr bălai ca și maică-sa,
Cu ochi senini ca lacrima.
Traia în pace și în voie bună,
În pricepere și-n înțelepciune,
Senin ca cerul, curat ca soarele.
Păsari cîntau, susurau izvoarele.
Era frumos de tot, cum nimeni
Altul, ca el pe lume nu era.
Era deștept și pretutindeni
Unde pășea, totul primenea.
Și fete multe, ca niște flori,
Îl adorau, atinse fiori,
Se îndrăgosteau de Luceafărul văzut
De fiul tatălui din ceruri căzut.
Luceafărul la acestea rece era,
Indiferent, el dragostea le-o respingea.
Spre cerul sfînt el tot privea
Plăcerea-n ceruri căuta.
Privea la cerul blînd și sfînt
Îl admira de pe pământ
Și se gîndea în sinea sa:
- Doar sus să urc, atît aș vrea!
Plimbîndu-se din noapte-n noapte,
Din ceruri auzea divine șoapte:
- Știu că visezi nespus de tare
Să faci prin ceruri o plimbare!
Vreai să te urci pe bolta, sus,
De unde tatăl tău s-a dus,
Să trăiești în cerul sfînt,
Să te ridici de pe pământ.
- O, da, doresc nespus de mult
Să mă ridic, vreau să mă ascund,
De lumea rea de pe pământ.
Un Luceafăr plin de mister,
Privind necontenit spre pământ
De Catalina tandră s-a îndrăgostit.
Dar Cătălina, după cum știm,
Copilă dulce, fiică de-mpărat,
Avea surîsul cald și pasul fin
Și tocmai bună era de măritat.
Fiind frumoasă, drăgostoasă,
Mîndră, blîndă și grațioasă,
Împrăștia în jur splendoare,
Pe pământ era tainică floare.
Veneau mulți fii de împărați
Din neamuri mari și toți bogați,
Cu caracter nobil, manierați
Pețind-o, îi ofereau a lor braț...
Minunata fată de împărat,
Curată, fară de păcat,
Nu s-a lăsat de ei ademenită,
De Luceafar era îndrăgostită.
-Revino tu, Luceafăr sfînt,
Cobori încet, pe-al meu pământ,
Eu te ador nespus de mult
La pieptul tău vreau să mă ascund!
Căci te-am văzut ești minunat,
Strălucitor și adevărat.
Tu mă privești și mă dorești
Și-n vise doar mă regăsești!
Luceafărul privea de sus
La Cătălina, căci nespus
La ea ținea și-o adora,
Chipul ei îl tulbura.
Luceafărul nu-i răspundea,
Tăcerea lui o distrugea,
Noapte și zi ea-l aștepta,
El în tăcere o adora.
Privind la stele și la lună,
Fata visa la o cunună,
Cea de mireasă, caci îl iubea,
Dar el tăcea și o privea.
-Cobori la mine, pe pământ,
Să te cuprind iubite sfînt,
Inima bătînd să ți-o ascult,
Eu te iubesc atît de mult!
Apleacă sfîntă raza ta,
Și luminează viața mea.
Eu te implor, nu mă uita,
Vreau să fiu mireasa ta!
Luceafărul o cuprindea,
Cu razele o lumina
Din creștet pînă la picioare,
Caci o iubea la fel de tare!
Luceafărul, fidel și sfînt,
Privea adesea spre pământ,
Surîsul lui pe ea o întărea
Și tot mai mult la el visa.
Într-un amurg, tîrziu de tot,
Luceafărul rostise: "Nu mai pot,
Cumplit mă arde al tău dor,
E dulce-amor acest fior.
-Da, te iubesc și eu prea mult,
De sus te văd și te ascult
A-s coborî acum la tine eu,
Dar nu mă lăsa Creatorul meu.
Doamne Sfinte, Dumnezeu,
Tu potolește-mi chinul meu!
Căci o doresc și o iubesc,
De dorul ei mă prăpădesc!
Era-n vîrtej și mare fum,
Luceafărul visa, dar nu știa cum
Pe Catălina să o ia în schimb
Și se dezise de-al veșniciei nimb.
Luceafărul în ceruri sus trăind,
Purta în suflet Darul Sfînt.
De dragoste fiind răpus
Nu mai dorea cerul de sus.
Arde-n scîntei și în văpăi
De stele ocrotit, de zei.
Iubit de soare și de lună,
Dorea să treacă-n alta lume.
Era gata să coboare pe pământ,
Să lase tot ce-avea mai sfînt
Doar pentru o clipa de iubire,
Pentru dulcea fericire.
El zise Tatalui hotărît:
- Vreau să trăiesc pe cel pământ,
Să sorb din dragoste curată,
Să gust iubirea adevarată!
Dumnezeu l-a deslegat,
De veșnicie l-a eliberat:
- Îți dau ce vreai - să fii iubit
Și să iubești sublim și sfînt!
Tu muritor vei fi curînd,
Cobori, Luceafăr, pe pământ!
S-a desprins de cer, de sus,
Și pe pământ el a ajuns.
Plutind pe apele din mări,
Lăsînd în urma sa scîntei,
Misterios el admira lumea,
În care a poposit de-acuma.
Iar Cătălina în nori privea,
Spre ceruri, sus, îl aștepta.
De-odata îl vede lîngă ea...
Și-n brațe i se arunca.
Cu dragoste el o privea,
În părul ei bălai prindea
O stea de foc și de amor,
Ea îl conduce cu mult dor...
Și ochii ei în ochii lui se uită
De-ardoare sufletele li se umple,
Se scaldă-n lacrimi de iubire,
Se bucură de tainică întîlnire.
El o privea cu ochi divini,
Ea îl sorbea cu a ei priviri,
Și sufletele lor încet, încet
Se contopeau ca-ntr-un buchet...
Suav și gingaș, ca un domn,
Luceafărul o îmbrățișa ușor
De umerii rotunzi și goi...
Și-i dărui buzele lui moi.
Și Cătălina îl săruta reciproc,
Îl cuprinde și, ca într-un joc,
Cu el mult de tot se iubea
Nu deosebea ziua, nici noaptea.
S-au cununat pe lună plină,
Cu dragoste-n noapte senină,
Iar martori - stelele din cer
Și universul plin de mister...
În dragoste și-n voie bună
Cu dor, vise, doar împreună
Ei se adorau și se iubeau
De toți și toate ei uitau.
Treceau zilele rînd pe rînd
În aroma dragostei plutind.
Acei doi mari îndrăgostiți
Au devenit curînd părinți.
În zori de ziuă și în apus,
Nici nu știau cum au ajuns
Să aibă un fiu prea minunat
Un nou Luceafăr adorat.
Luceafăr fiu, Luceafăr tată,
Iar Cătălina o mămică dragă...
Creștea în dragostea lor pură
A lor micuță și fină creatură.
Din zi în zi, Luceafărul mic
Creștea în har: destept, voinic
Și înțelept, în toate priceput
Devenea din ce în ce mai mult.
Avea ținută de înalt domn:
Senin, divin cu chip de om.
Cu păr bălai ca și maică-sa,
Cu ochi senini ca lacrima.
Traia în pace și în voie bună,
În pricepere și-n înțelepciune,
Senin ca cerul, curat ca soarele.
Păsari cîntau, susurau izvoarele.
Era frumos de tot, cum nimeni
Altul, ca el pe lume nu era.
Era deștept și pretutindeni
Unde pășea, totul primenea.
Și fete multe, ca niște flori,
Îl adorau, atinse fiori,
Se îndrăgosteau de Luceafărul văzut
De fiul tatălui din ceruri căzut.
Luceafărul la acestea rece era,
Indiferent, el dragostea le-o respingea.
Spre cerul sfînt el tot privea
Plăcerea-n ceruri căuta.
Privea la cerul blînd și sfînt
Îl admira de pe pământ
Și se gîndea în sinea sa:
- Doar sus să urc, atît aș vrea!
Plimbîndu-se din noapte-n noapte,
Din ceruri auzea divine șoapte:
- Știu că visezi nespus de tare
Să faci prin ceruri o plimbare!
Vreai să te urci pe bolta, sus,
De unde tatăl tău s-a dus,
Să trăiești în cerul sfînt,
Să te ridici de pe pământ.
- O, da, doresc nespus de mult
Să mă ridic, vreau să mă ascund,
De lumea rea de pe pământ.
Mă vreau în ceruri orișicînd!
Să mă strecor în finii nori,
Descoperind divinile comori.
Să cunosc cerul, stelele, luna,
Soarele rotund și întotdeauna
Să mă găsesc acolo, pe bolta, sus,
Lîngă tronul sfînt a Lui Iisus.
Să vorbesc cu îngerii, sfinții
Și să-mi veghez de sus părinții.
Nu mai suport să stau aici,
Rădăcinile mă trag în veci.
Sunt o părticică din iubire,
Visez senin, la tainică împlinire.
Să-mi trăiesc destinul meu,
Sus, lîngă tronul sfînt al Tău.
O, Dumnezeule, al lumii Domn,
Ridică-mă la cer, eu te implor!
Domnul Sfînt din cer l-a auzit
Și-n cer cu dragoste l-a primit
Luceafăr blînd, un înger sfînt,
Fiu a doua lumi: Cer și Pământ.
- O, în sfîrșit mă simt acasă,
În patria-mi de sus, frumoasă!
Ca un zeu, plutind pe cer,
S-a reîntors la Dumnezeu.
Luceafărul și Cătălina
Au trăit viața scurtă, una,
Au gustat din plin iubire,
S-au bucurat de fericire...
Luceafărul, a lor fecior,
S-a reîntors în cer, pe nori,
El stă și azi și strălucește,
E viu, sfînt, și pur iubește.
Iubește Cerul și Pământul,
Admiră aștrii, oprește vîntul,
Ascultă în ceruri de Dumnezeu
Și împlinit se simte ca un zeu.
El este veșnic și luminează,
Lui stelele i se supun
Și Ursa mare el o veghează
Și-n glorie traiește acum!
-O, mi-am găsit acum comoara,
Spre care eu am fost chemat,
Ce minunat și cît de usoară
E viața mea cu-adevărat!
Trăiesc din plin, cu bucurie,
Mă scald, plutesc în veșnicie.
Nu încape nimic acolo neîntinat
Totul e pur, e sfînt și-adevărat!
O, slavă Domnului, trăiesc în infinit
Cu putere sacră am fost înveșnicit,
Iubesc, trăiesc, căci sunt dorit
Toate le am, mă simt astrul împlinit!
EDITURA PONTOS, Chisinau, 2012
Să mă strecor în finii nori,
Descoperind divinile comori.
Să cunosc cerul, stelele, luna,
Soarele rotund și întotdeauna
Să mă găsesc acolo, pe bolta, sus,
Lîngă tronul sfînt a Lui Iisus.
Să vorbesc cu îngerii, sfinții
Și să-mi veghez de sus părinții.
Nu mai suport să stau aici,
Rădăcinile mă trag în veci.
Sunt o părticică din iubire,
Visez senin, la tainică împlinire.
Să-mi trăiesc destinul meu,
Sus, lîngă tronul sfînt al Tău.
O, Dumnezeule, al lumii Domn,
Ridică-mă la cer, eu te implor!
Domnul Sfînt din cer l-a auzit
Și-n cer cu dragoste l-a primit
Luceafăr blînd, un înger sfînt,
Fiu a doua lumi: Cer și Pământ.
- O, în sfîrșit mă simt acasă,
În patria-mi de sus, frumoasă!
Ca un zeu, plutind pe cer,
S-a reîntors la Dumnezeu.
Luceafărul și Cătălina
Au trăit viața scurtă, una,
Au gustat din plin iubire,
S-au bucurat de fericire...
Luceafărul, a lor fecior,
S-a reîntors în cer, pe nori,
El stă și azi și strălucește,
E viu, sfînt, și pur iubește.
Iubește Cerul și Pământul,
Admiră aștrii, oprește vîntul,
Ascultă în ceruri de Dumnezeu
Și împlinit se simte ca un zeu.
El este veșnic și luminează,
Lui stelele i se supun
Și Ursa mare el o veghează
Și-n glorie traiește acum!
-O, mi-am găsit acum comoara,
Spre care eu am fost chemat,
Ce minunat și cît de usoară
E viața mea cu-adevărat!
Trăiesc din plin, cu bucurie,
Mă scald, plutesc în veșnicie.
Nu încape nimic acolo neîntinat
Totul e pur, e sfînt și-adevărat!
O, slavă Domnului, trăiesc în infinit
Cu putere sacră am fost înveșnicit,
Iubesc, trăiesc, căci sunt dorit
Toate le am, mă simt astrul împlinit!
EDITURA PONTOS, Chisinau, 2012
Комментариев нет:
Отправить комментарий