Colindul închisorilor și "Iisus ,bine ai venit !"

Fructul interzis e dulce... ROMAN editat prima data in 2017, la Editura Pontos, și a doua oară în ANTOLOGIA FLORILEGIU APOLOMB PENTRU DOI, la Editura Notograf Prim, in 2020

FRUCTUL INTERZIS E DULCE

Roman

FRUCTUL INTERZIS E DULCE... ROMAN

Zi de mai în roz și dalb catifelat... Flori de măr și o dureroasă decepție...

Crina închise strâns pleoapele ochilor ca două măsline grecești, savurând splendida natură... De când se ținea minte, permanent se visa zână, prințesă, mireasă...

Dornică de o schimbare invazivă, de un miracol, de acel necunoscut incert, Crina era sigură că el, prințul din visurile ei e coo va găsi. O va face fericită... Deși, nu dorise să vină la acest picnic, a acceptat invitația amicii sale care o implorase de mult timp. Ș-apoi, se gândi în sinea sa: „Unde îl voi întâlni pe prințul la care visez? Unde, unde? Cu siguranță că nicăieri, dacă nu ies din casă...”

Ochii șireți a lui Ion nu se mai luau de pe chipul Crinei. Îi examina minuțios toată făptura feciorelnică. Îi privi gurița mică, dornic să-i guste dulceața buzelor. O privea pe furiș, dorea atât de mult să-i mângâie părul ce cădea-n cascadă pe umerii rotunjori, apoi ochii lui curioși, se opriră la acele două ghemulețe pcare le purta fata în sân, îi privi picioarele seducătoare... O poftă nebună și pătimașă îi atinse sufletul, îi trezi inima, îi tulbură sângele...

— Crino, hai și noi să facem o plimbare cu barca!

— Nu! nu, nu! mulțumesc, mai bine să-i așteptăm aici pe amicii noștri...

— Dar nu ai vrea să plutești în largul mării, să-i admiri apele cristaline? E foarte frumos, Crino, nu ve-i regreta...

— Bine, sunt de acord!

— Au ieșit în largul mării. Valurile plutitoare i-au dus departe de mal. Apa cristalină vălura lin și domol...

— Ce minunăție!

— Da, e feeric... dar marea-i nimic în comparație cu tine, fetițo!

Alcoolul îi ridicase adrenalina în sânge și Ion devenise tot mai curajos. Priviri îndrăznețe îi izbucniră din ochii doritori, ce o priveau țintă pe Crina. Mâinile lui Ion prinseră mare curaj...

— Crino, știi cât de mult îmi placi și te doresc!

— Cum îndrăznești? Încetează!

— Îndrăznesc, scumpo, căci ești atât de dulce și te vreau, doar și tu mă dorești, nu nega...

— Ba nu, nu te doresc, nici măcar nu te plac, să-ți fie clar!

— Nu fi rea, fetițo, oricum vei fi a mea!

— Nu mă atinge, eu nu voi fi niciodată a ta! Nu am nevoie de nici o aventură accidentală...

— Lasă-te iubită și taci!

— Și-i astupă gura cu sărutările lui înăbușitoare. O încleștase cu mâinile lui mari, o cuprinsese, ea, subțirică și plăpândă, nu se mai putea desprinde din brațele lui vânjoase.

— Mi..ii...!! Doar atât se auzi, din interior, respingându-l, dar nu putea face nimic.

— Bărbatul îi rupse nasturii bluziței, apoi și pe cei ai fustiței.

— Lasă-mă!!! Nemernicule! Prostule!!

— Ascultă, deșteapto, stai într-un loc și nu te mai zvârcoli degeaba!

— Nu, nu! Dă-mi pace! striga Crina și-l lovea cu palmele, cu pumnii.

Ion o apucă de păr:

— Auzi, uită-te la mine, fată dragă, eu te arunc în mare și te voi scoate doar atunci, când îmi vei accepta mângâierile!

— O, nu, nu! striga Crina disperată.

Ion o aruncă în mare.

— Eu nu pot înota! Scoate-mă, te rog!

— Ha-ha-ha!!! Vezi cum îmi ceri ajutorul, ai nevoie de mine?

O apucă de păr:

— Ce, te-ai răzgândit, păpușico? Facem dragoste?

— Dar te rog, înțelege, eu așa nu pot...

— Taci, proasto! Nici plânsul tău isteric nu mă va condiționa să-mi refuz fanteziile...

Și o scufundă cu capul în apa mării cu care se înecă, apoi o scoase din nou la suprafață.

— Acum ce zici, poate ți-a venit pofta de mine?

— Te rog, Ion, te implor, nu-mi cere asta!

— Atunci du-te dracului, târfa mândră!

Și-i dădu drumul părului pe care-l avea strâns în mâna lui. Corpul Crinei se scufundă în apă. Ea simțea cum se ducea la fund, cum se îneacă cu apa ce se ridica deasupra ei, dădea din mâini și din picioare fără întrerupere, săltând, se apucă de marginea bărcii. Ion călcă mâinile fetei cu picioarele.

Durerea era prea mare și degetele ei lungi și subțiri se desprinseră de barcă, iar corpul ei slăbit de încordare, se lăsă înapoi în mare. A mai făcut câteva sforțări, dar tot aceleași simțuri o întorceau înapoi.

Această întâmplare îi bulversase total viața Crinei. De atunci nu-și mai găsea liniștea sufletului. Simțea ca și cum se rupsese ceva în interiorul ei. Parcă i se frânse o parte din suflet, de parcă o săgeată de foc îi trecuse prin inimă și-i lasă acolo o rană adâncă care nu avea să se cicatrizeze niciodată...

Într-un târziu, secătuită de puteri, se pomeni la marginea unui mal, toată în sânge, cu hainele rupte... Se simțea goală pe dinăuntru, neputincioasă și cu acel Ion îngenuncheat în fața ei, sărutându-i picioarele, implorând-o să-l ierte...

Irascibilă, ca o femeie pervertită de agonia unui monstru însetat de extaz, de cum ajunse acasă, își aruncase la gunoi hainele terfelite, făcu un duș, de parcă voia să jupoaie și pielea de pe ea. Pe obrajii ei ca două jumătăți de rodii, curgeau bobițe mășcate ce nu se mai opreau... Dorea atât de mult să întoarcă timpul înapoi, să nu fi acceptat să treacă prin acest test de rezistență, prin povestea neverosimilă, să nu fi acceptat acea ieșire în natură, la mare, dar nimic nu mai putea fi întors, iar ceea ce pierduse era pe veci pierdut...

Sfioasă din fire, după cele întâmplate cu sufletul tumefiat, Crina avea nevoie de-un echilibru emoțional. După acea zi de tristă pomină, care-i întoarse sufletul și inima pe dos, devenise șl mai tăcută, și mai gânditoare...

Lacrimile o podideau. Fața-i ardea și-i fierbea întreg corpul, era toată doar durere, teamă și mare rușine... Se întreba mereu: „De ce? De ce? De ce anume mie trebuia să mi se întâmple acestea?” Dorea atât de mult să-și recapete pacea interioară răpită.

Motoul ei era să se țină pură pentru prințul la care visa încă din copilărie. Doar lui visa să i se dăruiască după căsătorie. Ca mai apoi, ambii să devină fericiți până la adânci bătrânețe...

Dar acum toate visele și aspirațiile i-au fost spulberate, înecate in valurile mării. Acele frânturi de amintiri renăscute adesea în sufletul ei o deplasau în infern...

MIREASA FURATĂ

O vară cu zăpușeală se dezlănțuise în toată amploarea ei. Crinei îi reapărură noi licurici în ochi. Visa la schimbări pozitive, la noi realizări... Nici gândul de la prințul dorit nu dispăruse, deși se simțea decepționată, deziluzionată, când se gândea la genul masculin, totuși, în sufletul ei „prințul pe cal alb” era unica alinare, singura iluzie că el nu va fi ca toți ceilalți. Prințul va fi un băiat simplu, omenos, cu gânduri și sentimente profunde, luminoase și sincere față de ea. O va lua de mână, îi va arăta Grădina Edenului, adică viața, vor juca nuntă mare și frumoasă, vor avea mulți copii și vor fi cei mai fericiți...

Se mai maturizase, destinul o mai încercase prin varii conjuncturi. Era studentă în anul II la Academia de Poliție. De unde plecase încă nu uitase... Nu uitase nici de liceul unde fusese elevă. Primi o invitație la Balul de Absolvire al clasei a XII-a și o acceptă. Se împrietenise cu Evelina, o studentă de la medicină cu un curs mai mare decât ea, cu care se duse la balul din localitate. Începuse a se întâlni cu un băiat din orășelul ei, de care avu impresia că se îndrăgostise încă de pe băncile liceului. Cam prin clasa a X-a, în timpul unei serate, Vlad, așa se numea băiatul, îi făcu-se o invitație la dans, iar ea acceptă invitația. La finele seratei Vlad era nerăbdător s-o conducă acasă, însă Crina fugi. Iar acum împreună cu amica sa Evelina asista la înmânarea solemna a diplomelor de absolvire absolvenților. În scurt timp începu și Balul cu muzică și dansuri. Evelina se strecurase printre rochiile înfoiate ale absolventelor, printre băieți... Crina se pomeni față în față cu Vlad, băiatul ce-i furase cândva inima. De cum îl văzu, îi apăruse scântei de bucurie și resentimente mai vechi se treziseră în sufletul ei...

— Buna, frumoaso! Ce minunat arați!

— Salut, Vlad! și-și plecă ochii în jos. Lângă ei apăruse și gașca lui de prieteni. Vlad îi făcu o invitație la dans. Mai apoi Vlad o invita pe Crina la el acasă, în ospeție, motivând ca este omagiat.

— Dar nu pot sa merg așa... fără cadou... Nu sunt pregătită... Nici nu am anunțat părinții...

— Nu vreau nici un cadou! Prezența ta o doresc!

— Da, da, da!!! L-au susținut prietenii lui Vlad intru-un glas. Trebuie sa accepți!

— Apropo, te-am căutat acasă și chiar vorbisem cu doamna Margareta ca vreau sa te invit azi undeva... Întrucât nu erai acasă, sunt tare bucuros că te-am găsit!

— Hai, Crino, hai cu noi, vom fi o companie bună! Hai, nu mai sta pe gânduri. Nu vei regreta!

Acceptă. Începu serbarea! Ce mai minunăție, câta splendoare văzu Crina acasă la Vlad, mai cu seama nu-și lua ochii de la luminițele multicolore, ce se aprindeau și se stingeau în toate chipurile, și muzica, și șampania... La masa plina cu bucate toți invitații îi urau lui Vlad: „La mulți ani!”; „Fi-i fericit!”; „Fi-ți fericiți!”; „Sa va fie de bine!”

Răsunet cristalin de la ciocnirea paharelor, șampanie pe saturate, urmate de coniac, vin și multe delicii care mai de care apăreau pe masa cu farfurii de porțelan etajate. Dansuri, muzică și voie bună!

Crina se simțea bine în anturajul lor. Dar ceva o măcina până în măduva oaselor. Prietenii ieșiseră pe afară, care la o țigară, care la o vorbă intimă... În odaie erau doar ea și cu Vlad.

— Mi-ai promis că mă duci acasă cu motocicleta sau mașina...

— Cu siguranță! te voi duce, adică ne vom duce... Dar acum am nevoie de tine ca niciodată.

¾ Te rog, Vlad, du-mă acasă!

— Dar aici nu-i tot casă, și asta e casa ta, scumpo, de-acum ești a mea, chiar nu ai înțeles?

— Ce tot îndrugi?

— Crinuțo, te-am furat mireasă, doar ești de acord sa-mi fii soție, nu-i așa?

— Ai căpiat, care acceptat?... Care soție?

— Iubito, doar te iubesc și știu că și tu mă placi încă din școală. Da, eu am fost orb, pe atunci îmi fugeau ochii la fetele mai mari decât mine... Acum, însă, te-am regăsit. Te-am redescoperit. Te-am adus în casa noastră și ești a mea!

O cuprinse de mijloc, vrând s-o sărute.

— Da-mi pace, nu fi și tu un mincinos, un profitor la fel ca toți băieții!

— Nu, nu, Crinuțo, nu te mint, tu ești a mea! Te-am adus la mine acasă! Vom face nuntă, nuntă mare, totul va fi cum se cuvine!

— O, nu, lasă-mă, nu te atinge de mine!

Se zvârcoli fata în brațele lui, încercând sa se desprindă din strânsoarea lor... Vlad încercă sa o prindă, alergând în jurul mesei. O apuca de-o mână: „Te-am prins, miresuico, nu te las, ești a mea, doar a mea!” Crina sălbatică, fară nici o chibzuință, exaltată, nu gândi mult, lua de pe masă o sticla cu șampanie și-l lovi pe băiat în moalele capului. Vlad căzu pe pat.

— Vlad, Vlad! Ce-am făcut, ești bine? Ridică-te Vlad, te rog!

Între timp ușa fusese deschisă de doamna ce tocmai intrase în camera unde se aflau ei, ținând ceva în mâini:

— Poftim plapuma, cearșaful și pernele, aranjați patul așa cum se cuvine...

Crina rămase nemișcată, așezată pe pat, lângă Vlad. Își sprijinea capul intru-un cot, cu ochii țintă la Vlad. Ea nici pe-o clipă nu-și întoarse capul la femeia ce bolmojea ceva nedeslușit...

— Vlad, trezește-te, du-mă acasă, doar mi-ai promis!

Se ridicase din pat, îl mai privi încă o data pe băiat, apoi privi spre geam. Nimeni nu se mai vedea afară. Oaspeții plecară...Trebuie sa fug, sa fug de aici mai repede acasă!

Un cântat de cocoș anunță deșteptarea. Pe perete, un ceas rotund indica ora 4.00. Se făcuse dimineață. Ajunsă la ușa, Crina își căută încălțămintea. Probabil, cineva i-o ascunsese... Prin geamurile mari ale odăii văzu un bărbat mai în vârstă cum ieșea pe poartă, urmat de o doamnă. Erau părinții lui Vlad, care se grăbeau sa-și deschidă magazinul de lângă casa lor. Magazinul care le aparținea. Ea intră înapoi în cameră să n-o vadă ei. Pe un dulap își văzu cocoțați pantofii. Îi luă atent și țâșni pe ușă înconjurând trotuarul, prin gradina cu flori. Ajunge la poartă, o deschise. Un scârțâit răsunător al porții sparse liniștea. Îndată au început a lătra câinii...

— Ei, copilo, unde pleci? O întreba aceeași voce pe care-o auzise și atunci când se deschise ușa odăii, în care se afla cu Vlad. Fata n-a întors capul să vadă cine-i vorbea. Mergea înainte cu pas grăbit, de parca cineva o fugărea din urmă.

— Stai, drăguță, unde te duci? Nu ne părăsi! Vlad, Vladic, ieși afară, mireasa ta fuge!

Tălpile Crinei pășeau pe unde nimereau, se grăbea să dispară din vizorul doamnei ce-o striga, din vizorul mamei lui Vlad.

— De unde vii, Crino? Ce cauți la ora asta prin părțile astea?

— Bună dimineața, mătușă Eleonora! Mă întorc de la o colegă, mi-a trebuit o carte...

Răsuflă ușurată: „Slava Domnului că am scăpat de ea...”

Când a ajuns acasă, deschise portița încet, nu cumva să scârțâie... A vrut sa intre pe furiș, sa se culce în pat, în odaia sa, sa se prefacă ca doarme demult...

— Bună dimineața, cucoană! Acum se vine acasă?

— Ma-mă, eu...

— Așa te-am educat eu? Care fată mare vine în dimineață acasă? Unde ți-i rușinea, unde-i bunul simț, draga mamei?

— Mamă... eu... eu...

— Apoi fata mamei, nu ai gustat până acum din „darul Sfântului Nicolae”, cred ca e timpul s-o faci!

Și-i lipi vreo doua vergi pe pulpele-i goale, conturându-i-le binișor.

— Unde ai fost, nerușinato?

— Am fost la ziua lui Vlad!

— Până la ora asta?

— Da, și-a serbat ziua de naștere și...

¾ Și?

— Nimic...

— Și... Crino? Și?

— Am fugit de la el, am fugit din casa lui, că mă furase de mireasă!

— Ce? Cum așa? Și de ce-ai fugit, copila mea? Ce nu-ți place de el, e băiat bun!

— E băiat bun...dar...

— Dar ce? Ce are, Crino?

— Nimic... și începu a plânge.

— Vlad e dintr-o familie înstărită, cumsecade, are casă, mașină, magazin, e student la juridică... Du-te înapoi, întoarce-te la el, Crino!

— Nu, nu mă duc înapoi!

— Crino, uite în ochii mei. Sunt mama ta și trebuie sa știu... Ai avut ceva cu Vlad... înțelegi? Ați făcut ceva?

— Ce-i cu tine, mămico, sigur că nu, nu am avut asemenea relații cu nimeni!

Doamna Margareta ieși din odaia fiicei.

— Sunt o ipocrită... Am mințit-o pe mama. I-am zis ca nu am avut niciodată cu nimeni nimic. Iar Vlad îmi place din liceu, dar sa nu fi fost acel caz... Acel Ion.... Acea zi... Marea... Barca... Totul..., gânduri-gânduri...

CAPITOLUL II

PRIMA ANCHETĂ, PRIMA IUBIRE PĂTIMAȘĂ

Mereu în căutarea frumosului, adevărului, Crina se dorea în centrul atenției. Susținuse ultimul examen de absolvire la Academia de Poliție. Era ultimul ei an de studii. Fusese îndreptată să-și desfășoare practica de stat într-un inspectorat de poliție din oraș ca ofițer de urmărire penală. „Eu ofițer de urmărire penală? Adică și locotenent-major? Desigur eu, Crina Solomon, cu funcția de ofițer de urmărire penală, cu gradul de locotenent-major!”, se încurajă fata singură pe sine.

Uniforma polițienească și epoleții de locotenent-major o prindeau bine la față, îi inspirau mare curaj, avea forța să lupte cu nedreptatea, cu devotament, sârguință, dăruire și să învingă. Să respecte Legea și să-i impună și pe cei din jur s-o respecte.

— Locotenent-major, Solomon, aveți de îndeplinit o misiune importantă!

— Am înțeles, domn Colonel!

— Vă încredințez un caz special. Să cercetați un călugăr al Mitropoliei din țară. A fost jefuită astă noapte.

— Voi executa, domn Colonel! Misiune primită, să trăiți, domn Colonel!

Își adunase curajul și, optimistă, își luă mapa subsuoară și porni spre obiectul indicat. Era primul ei caz serios.

— Bună ziua, părinte!

— Bună ziua, să trăiți, domnișoară polițist!

— Mă numesc Crina Solomon, ofițer de urmărire penală de la Inspectoratul de politie nr. l, sectorul 10, locotenent-major...

— Mă bucur că ați venit, poftiți, intrați pe aici...

— Am nevoie de călugărul Andrei Cristian, martorul jafului de aseară.

— Protoiereul Andrei nu este, dar sunt eu, Eugen Jalba, secretarul

general al mitropoliei!

— Îmi pare rău, dar nu sunteți persoana indicată pentru audiere!

— Dar, domnișoară, sunt secretarul mitropolitului!

— Cu regret nu vă voi audia! Voi reveni când va veni părintele Andrei Cristian. La revedere!

— La revedere, frumoaso!

Nu reuși să intre în inspectorat, că la intrare domnul Marin Spinu, șeful Inspectoratului, colonel general de poliție, o dojeni:

— Ce-i cu dumneata, locotenent-major, cum de ți-ai permis sa-1 refuzi pe părintele Eugen Jalbă? Nu știați că e mai mare în rang după mitropolit în toată țara?

— Dar, domnule colonel, nu era persoana indicată...

— Nu se discută, se execută! Te întorci imediat la mitropolie și-l audiezi!

— Înțeles, domn colonel!

La întoarcerea ofițerului în mitropolie, o întâlnise un alt preot și o conduse în biroul protoiereului mitrofor Eugen Jalbă.

— Bine te-ai întors, frumoasă domnișoară!

— Bine v-am regăsit, părinte!

— După cum văd, superba domnișoară, ați mai făcut un drum...

— Nu-i o problemă, acum că sunt aici, să trecem la lucruri concrete!

— Chiar așa de repede, poate doriți un ceai, o cafeluță?

— Nu, va mulțumesc, nu pentru asta sunt aici. Am venit pentru a cerceta infracțiunea săvârșită de către cineva aseară, în locașul mitropoliei, în legătură cu plângerea depusă de către aceasta Instituție la Inspectorat. E necesar sa deschidem un dosar penal pe această cauză.

— Da, da, desigur! Doar am fost jefuiți de bunuri și obiecte de cult, icoane făcătoare de minuni, o cruce din argint, două cădelnițe..

— Părinte Eugen, povestiți-mi tot ce știți ce s-a întâmplat aseară, la ce oră, unde vă aflați dvs., ce personal ați văzut, ati auzit?

Preotul Eugen Jalbă era un bărbat frumos, de vreo 25 de ani, cu parul blond. Purta o frizură modernă, avea ochii de un verde impunător, gropițe în obraji și nu purta barbă, spre deosebire de alți preoți. Avea o privire cochetă ce te provoca la patimi frumoase, mai mult decât atât, o privea pe Crina drept în ochii ei negri și mășcați...

— Bine! sfioasă începu Crina, Poate vă mai amintiți ceva, orice detaliu e important. Poate a mai văzut cineva pe infractor sau pe presupusul infractor, l-a recunoscut, îl poate descrie cum arată...

După ce-și nota toate câte i-au fost povestite, Crina părăsi biroul protoiereului mitrofor Eugen Jalba.

— La revedere!

— La revedere, dulce domnișoară!

Părintelui Eugen îi căzu dragă fata. De cum o văzu, se îndrăgosti de ea. Un ghem de speranțe îi învolburase sufletul, îi acutizară simțurile, și în inima lui pătrunse un fel de fericire inexplicabilă... Cam aceleași simțuri se aprinseră și în făptura Crinei, care încerca să le ascundă, să le anihileze, să le expulzeze din inimă, din mintea-i visătoare.

Secretarul mitropoliei telefona destul de des la inspectorat, întrebând de fiece dată de locotenentul-major Crina Solomon. Un coleg mai tinerel de-al ei, Romeo, căruia nu-i era indiferentă Crina, îi zice:

— Crino, părintele Eugen Jalba, e un bărbat cu adevărat frumos, are statut... dar Crino, e însurat!

— Ce-i cu tine, Romeo? Eu știu ca toți preoții sunt căsătoriți!

— Dar el e îndrăgostit de tine, Crino, fii atentă!

— Of, cât pe ce sa uit, am de dus niște acte la decanat...

— Scuză-mă dar trebuie sa plec urgent!

— Bine, pa!

— Pa, Romeo!

În fata Academiei de Poliție o aștepta la scară preotul Eugen într-o mașină luxoasă de marca „Chevrolet Corvette”.

— O, ce tânăr superb! Și-i frumușel! Și cu o asemenea limuzină!...

— De unde l-ai agățat, Crino?

— Buna ziua, părinte!

— Ce, părinte? se uimiră colegele Crinei.

— Fetelor, la inspectorat, am un caz,... un dosar penal...

— Hai, lasă... dosar penal, du-te mai bine și nu-ți pierde șansa, e așa de chipeș. Baftă, Crino!

— Domnișoară locotenent, urcați, vă rog!

— Cine v-a spus, că eu trebuie să urc la dumneavoastră în mașină?

— Pai, nu mi-a spus nimeni, doar că vă rog...

Cu limuzina au ajuns rapid la o cafenea, în localul căreia au reușit să schimbe câteva vorbe.

— Bere, va rog!

— Ce, bere?

— Da, Crinuțo, dacă-mi permiți așa sa-ți spun, e prea oficial să denumesc în întregime funcția, gradul...

— Bine, părinte!

— Eugen, zi-mi Jenea, numai nu părinte, părinte-s la biserică, dar nu și pentru tine. Ș-apoi ai și tu vreo câțiva ani în cruce, iar eu nu-s așa de bătrân...

— Am deja 22 împliniți, merg pe-al douăzeci și treilea!

— Foarte bine, nu suntem copii! Crinuțo, pot avea încredere în tine?

— Cum?

— Putem fi prieteni? Te rog, nu ma respinge... Și-și apropiase buzele de mâinile ei sărutându-i-le.

— Da, da, putem fi prieteni!

— Mulțumesc, ești amabilă.

— Cu plăcere părin..., adică Eugen!

— E mult mai bine așa! Zi-mi Eugen!

Și au servit ambii câte o sticlă de bere. Au tot discutat de una, de alta, despre viată. Tânărul preot i se destăinui-se că e nefericit în căsătorie. Preoteasa e studentă în Europa, locuiesc acolo împreună cu unul din fiii lor, iar el a rămas cu celălalt fiu... Așa le-a fost înțelegerea. Părea atât de sincer preotul Eugen și Crina mai că simți, că preotul e îndrăgostit lulea de ea.

Crina simțea cum i se aprinde inima, sufletul. Întregul ei corp vibra la vorbele lui, la atingerile lui...

Eugen o invită la el acasă. Crina acceptase. Curiozitatea i se trezi și chiar poate ceva mult mai puternic decât atât, începuse s-o furnice prin tălpile picioarelor. El opri mașina în fața unei grădinițe și un băiețel alerga înspre ei.

— Tati, ura! Ce bine ca ai venit!

— Salut, flăcăule! Eu sunt Crina!

— Buna, mamă! Ce bine ca vei fi mama mea!

— Ce, eu mamă...? Dar îmi place!, zâmbi ea cu duioșie.

— Da, tu vei fi mama mea! Tu ești mama Crina! Ce frumoasă ești!

Copilul îi sări în brațe și o cuprinse cu mânuțele lui micuțe. Tatăl său se simți fericit...

Cristi, fii cuminte, pe mămica o doare!

Au ajuns acasă. Copilul o conduse pe Crina în odaia sa, îi arătă toate jucăriile, mașinuțele... Eugen între timp se retrase la bucătărie. Pregăti colțunași umpluți cu brânză dulce, îi invită pe Crina cu Cristian la masă. Serviră cina în trei. După, l-au dus pe băiețel la culcare. Cristian adormise dulce și liniștit. Cei doi s-au retras în odaia de alături. Eugen deschise o șampanie, redând astfel o aură de festivitate serii. Spuma se prelinse ușor din pahare și cei doi gustară din lichidul cu miros suav, aromat. Ochii li se întâlniră. Erau sinceri, plini de dragoste și afecțiune. Se priveau fără ași spune vreun cuvânt, cuvintele fiind inutile. Vorbeau celelalte simțuri. Buzele lor se contopiră într-un sărut dulce și prelung... Mâinile tandre ale lui Eugen o apropiară de pieptul lui puternic, îi mângâia părul lung și mătăsos, apoi, în neștire parcă, trecu cu degetele-i lungi și subțiri peste sânii ei rotunzi, pe spate, pe coapse, șolduri... Era pentru prima oara când ea nu se opuse acestor atingeri plăcute. Era curioasă să-i simtă orice mișcare, căci gesturile bărbatului erau gingașe, plăcute, dorite. Se pare, că se îndrăgostise de Eugen. Se doreau reciproc..., curiozitatea și dragostea le-au fost arbitru al descătușării, armoniei și iubirii. Se iubeau ca într-un basm, ca într-o poveste... Pentru prima oară în viață, Crina se dăruise totalmente acestui bărbat, cu toată făptura sa. Totul i se părea ca un vis din care nu ar fi dorit să se trezească.

Sună deșteptătorul... Nici nu realizară, că sosise dimineața. De fapt, nici unul din ei nu dormise. Patul primitor îi condiționase sa plutească atâtea ore pe valul iubirii... S-au înfruptat din plin din cupa delicioasă a lui Cupidon. Doua minți s-au unit, doua inimi s-au descătușat, doua corpuri s-au împlinit...

— Buna dimineața, iubito!

— O, nu, nu vreau sa mă trezesc din fericitul vis... Nu vreau...

— Buna dimineața, tati, mami!

— Buna dimineața, Cristinel!

O nouă zi, un nou program de muncă și rutină... Cu toții s-au împrăștiat care și încotro: Cristian la grădinița. Eugen - la parohie, iar Crina - la inspectorat.

Deși, cugetul o chinuia pe Crina că nu e bine ce face, ca nu e bine că i se dăruise lui Eugen, el fiind căsătorit și încă și preot. Dar nici să se deculpabilizeze de gândul, ca produsul iubirii lor ar fi fost exagerat, sau condiționat de codul conduitei elitei superficiale, nu îndrăznea, își acceptase rolul. Cu toate tulburările, simțea în ea ceva mult mai puternic decât careva remușcări. Dragostea era mult mai mare decât mustrările de conștiință, fiind și dominantă, căci doar ea conta ca argument solid în „debbatele” neuronilor ei.

Aceleași sentimente îi încolțiseră și lui Eugen în inima dăruită cu multă pasiune Crinei. Erau dornici unul de celălalt... De cum se întâlneau, rămâneau fără cuvinte, iar ochii lor înrourați de dor, se implorau reciproc...cu dorință, cu dragoste... Mărgeluțele de fericire ale ochilor lor se contopeau în timpul sărutărilor pătimașe. Cuvintele li se opreau în gât, dragostea le izvora din piept, inimile băteau în unison, pline de patimă. În stomac și în burtă simțeau zborul intens al fluturilor... Înfierbântați de iubirea magnifică, se înfiorau, atingerile tandre dictându-le destinul, sufletele se doreau contopite.

— O, nu, nu mai pot așa!

— Ce ai, Crinuto? Nu ți-i bine lingă mine?

— Dimpotrivă, mi-i atât de bine și asta mă sperie...

— Asta e dragoste, iubită, așa-i iubirea...

— Așa-i... Dar e chinuitoare... Mă tem de ceva... Mi-i frică că se va termina...

— Nu, nu-ți fie frică, nu se va termina niciodată!

— Eu doresc sa fiu cu tine, nici nu-mi imaginez viața fără tine, dar...

— Dar, ce, ce ai, iubită?

— Doar tu ești însurat, ești preot, ai funcție mare, mâna dreaptă a mitropolitului Țării!

— Dar te iubesc, te iubesc nespus de mult!

— Și eu te iubesc, dar nu am dreptul la tine, e păcat...

— Nu e nici un păcat, când două persoane se iubesc! A iubi nu e păcat, e un dar de la Dumnezeu!

— Da, putea fi un dar, dacă erai liber, dar așa e foc veșnic în iad! Vom arde în iad!!!

— Liniștește-te! De dragul tău și a iubirii noastre renunț și la Rai... Nu plânge!

— Te iubesc. Eugen, te vreau alături, deși aparții altei femei...

— Voi renunța la toate, dacă accepți sa fii a mea!

— Ce? Nu, asta nu se poate, nu destul ca te-am ispitit la păcat, dar încă sa pierzi totul pentru mine, nu, nu-mi voi ierta-o niciodată, nu!

— Crino, eu și cu soția, ne-am căsătorit în fugă, trebuia sa mă preoțesc, doar celibatar nu e voie sa fii preot, nu aveam dreptul sa slujesc, pricepi? Apoi,... am crezut ca dragostea va veni curând. Speranța naivă m-a făcut sa înțeleg, ca dragostea noastră a avut neșansa de a muri înainte de a se naște. Preoteasa mi-a născut doi fii, zicându-mi: „Poftim, acum avem parte dreaptă, eu te-am ajutat sa te preoțești, acum crește tu un băiat, iar eu alt băiat. Facem parte dreaptă. E rândul meu să-mi fac și eu carieră”. Și a plecat în Europa sa-și facă studiile...Nu pleca, iubito, te rog!Ea e acolo, eu aici, dar distanța nu ne servește la nimic, nu ne înțelegeam, știi câte avorturi a făcut preoteasa mea?

— Ce, avorturi, ce tot spui?

— Da, ai auzit bine, are 4 avorturi cu mine și deși, nu i-am permis, nu m-a ascultat... Unde mai pui ca mai și fumează...

— Dumnezeule, cum așa, doar e soție de preot, trebuie sa fie un exemplu și pentru alte femei.

— Ar fi trebuit, dar nu a fost să fie așa...

— Îmi pare atât de rău, dar oricum, să renunți la carieră de dragul meu, asta, nu, nu se poate!

— Zi-mi, da! și renunț la toate, renunț la preoție, la funcție, la tot, daca accepți!

— Nu, nu se poate, nu, Eugen! Povestea noastră finisează aici.

— Te rog, Crino, nu face asta!

— Am hotărât, pana aici a fost. Eugen! Te iubesc și voi păstra iubirea doar în inimă!

— Nu pleca, scumpo, te rog!

CEREREA ÎN CĂSĂTORIE

O toamna târzie învălui pământul, dar și umerii Crinei. Prin parcul așternut cu un strat voluminos de frunze ruginii, aproape frântă de iluziile sfărâmate, fata se opri să-și tragă sufletul. Un buchet de crizanteme albe îi înfrumuseță peisajul.

— Unei flori, alte floricele!

— O, mulțumesc, Igor!

— Cu mare plăcere, prințesă!

— Ce stai prin ploaie, vreai sa răcești?

— Nu, adun aer curat în plămâni...

— Hai sa ne ascundem undeva de ploaie.

Igor era un băiat, căruia demult îi plăcea Crina. De nenumărate ori i se destăinuise în amor, ea de fiece dată rămânea rece la declarațiile lui. Îl iubea și respecta ca pe un frate.

— Cine-mi ești, Crino? frate-soră sau soră-frate și la mama noră?!

— Ei, uite, noră, nu, dar soră se poate!

Și asta nu fusese decât până într-o zi. Un sfârșit de toamnă cu căderi dese de ploi, cu frunze îngălbenite, de la care demult își luase rămas bun vara. Ulterior, și Crina își luase rămas bun de la Eugen. A hotărât să renunțe la el și la dragostea lor, ce-i invadase ca o boală incurabila...

„Renunț și pun punct la toate!” Și a pus.

Igor o ceru în căsătorie și Crina acceptă. S-au căsătorit în scurt timp. Înainte de cununie, Crina i se mărturisi unui călugăr de la o mănăstire despre păcatul marii sale iubiri. Acela o îndreptă pe calea lui Dumnezeu, îi dădu și un canon de pocăință. În scurt timp se întâlni întâmplător cu părintele Eugen.

— Sunt măritată, uite verigheta! Trebuie sa uităm de tot ce-a fost, sa ne pocăim și sa nu mai greșim!

— A fost alegerea ta!

— Da, a mea și a noastră!

— Doar a ta, Crino!

— Fie și a mea, dar e corectă, toți greșim și cu toții avem nevoie de iertare. Am căzut, ne ridicăm, mergem înainte, ca sa nu mai ardem!

— Eu și așa voi arde... dar sa știi, ca nu-i corect nici cum ai procedat tu...

— Gata, pană aici, părinte Eugen!

— Dacă zici tu...

— Așa zice Dumnezeu și conștiințele noastre. Adio, dragostea mea! Adio, părinte, și mă rog de mai iartă!

— Domnul sa te ierte, dacă ai hotărât...

— Adio!!!

CAPITOLUL III

CĂSNICIA - UN CALVAR ACCEPTAT BENEVOL

Mama - cel mai frumos lucru din lume...

— Respirați adânc, luați-vă noi puteri...

— A-a-a!!l

— Încă o dată!

— U-a-aaaa, u-aaaaa!

— Un băiețel minunat!

— U-a-a!!! u-aa-aa!

— Încă un băiețel!

— Dați-mi-i să-i văd, să-i ating! Să mă încredințez, că i-am adus pe lume!

— Poftim, sunt copiii, pe care numai ce i-ați adus pe lume!

— O, Dumnezeule, ce comori mi-ai dăruit! Iți mulțumesc. Doamne!

În pragul maternității apăru și Igor mândru de cei doi feciorași gemeni pe care numai ce îi dăruise Crina. O mașină luxoasa îi aștepta la scară și un bogat buchet de flori îi fusese oferit tinerei mame. Pentru prima oară în viată Crina se simți atât de fericită, atât de împlinită... Toată dragostea și-o dedicase acestor mici făpturi, pentru care era gata să-și dea și zilele. Igor însă, dorea ca soția lui sa-și îndeplinească obligațiunile față de dânsul. Deși, știa destul de bine ca nu-1 iubea așa, ca pe un bărbat, ca pe un soț. Dragostea ei era mai mult din datorie și Igor simțea și înțelegea acest lucru. Cu fiece zi devenea tot mai pretențios și mai gelos... Încerca deseori sa-și arate nemulțumirile conjugale față de ea. Crina se comporta, de parca sexul era un ajutor umanitar pentru soț, îi arăta, că de fapt, nu înțelege nimic, trecea cu vederea deseori cererile lui...

Era o zi de vară și Crina făcu-se baie bebelușilor într-o cadă mică pentru copii. Pregătind mai multe bucate pentru ea și soț, îl pofti la masă. Dar să servească masa ambii instantaneu, nu era posibil. Bebelușii la ale lor patru lunișoare de zile, trebuiau supravegheați de către un părinte.

„Vom mânca pe rând!” a zis Crina!

„Bine, mulțumesc!” și Igor se așeză la masă.

— Acum e rândul tău să faci lapte, poftă bună!

— Mulțumesc, Igor!

Nu reuși bine să se așeze la masă, ca unuia dintre bebeluși i se făcu rău, vomită, apoi i se porniseră gazele, masele fecale. Igor se repezi către copil. Își murdărise mâna de excrementele lui și țipă la Crina: „Șterge-o mai repede!” arătând la mâna lui.

Crina acordă atenție mai întâi copilului. Igor se înfurie grozav: „Șterge-mă pe mine mai întâi!”

— Dar, cada cu apă e lângă tine, spală-te singur, eu șterg mai întâi copilul, să nu murdărească tot patul...

— Ce fel de femeie-mi ești tu mie? Ești o nesimțită și o ipocrită!

— Ce? Mie-mi zici?

— Dară cui, nemernico și neîndemnatico?! Ce fel de mamă ești tu dacă nu știi la ce oră trebuie să se întâmple scaunul copilului tău?

— De unde să știu, doar abia au patru lunișoare, sunt încă micuți și în „Pampers” nu-mi dai voie sa-i țin...

— Mama mea pe mine nu m-a ținut în „Pampers” și nici ție nu-ți dau voie sa-mi calicești copiii, ai înțeles?

— Dumnezeule, ce-i cu tine?

— Acuși ai sa vezi ce e cu mine!

Și se îndârji să o lovească. Crina se feri de palma lui. Igor, cu orgoliul rănit, tot mai dojenitor și mai gălăgios, o numea pe soție cu cuvinte urâte. Crinei nu-i venea a crede ca acele cuvinte din topica frazelor stupefiante, doar auzite, îi erau adresate ei...

— Poate îți ajunge să mă numești așa. Eu nu merit asemenea comportare din partea ta!

— Tu, mai ai nas sa-mi spui mie ce meriți? Apoi dacă tu, fată dragă, o cauți, sa știi ca ai găsit-o!

Și o lovi cu o sticla de apă minerală, apoi o învârti și o lovi cu piciorul sub coaste, în ficat. Pentru prima oară în viața ei, Crina simți ce înseamnă expresia „nu-mi ajunge aer”... A crezut că a nimerit în iad... Ea niciodată în casa părinților ei nu a văzut asemenea comportament. Stresată și plină de durere, tânăra mămică așezase un copil în cărucior, apoi pe altul și dispăru din fata lui Igor... Nu-i venea a crede că actul de brutalitate și violență oribilă, inițiat de soțul ei, i se întâmplă tocmai ei. Plângea și se gândea că a făcut o mare greșeală că s-a căsătorit cu acest bărbat. Se făcuse noapte de-a binelea. Țânțarii mișunau peste tot. Un aer rece și un praf gros o învăluia de peste tot...

— Buna seara, Crino, tu ești?

— Buna seara! Eu sunt...

— Dumnezeule, ce-ai pățit, femeie draga? O întrebase Janet, o vecina de la ei din bloc.

— Își face Igor de cap?, o întrebă soțul vecinei, Oleg.

— Nu, doar că am ieșit să respirăm aer curat cu copiii...

Încerca să se ridice de pe banca din curte, dar căzu pe ea. Amintirile năvăliră în sufletul ei obosit, în inima ce o durea cumplit din cauza celor întâmplate... De durere i se părea că totul se sfărâmase în ea. A doua zi a mers la policlinică, la un control medical. Radiografia îi arătase că suferise o contuzie a țesuturilor moi pe toată suprafața liniei lombare. Și când se gândi cu cât greu a suportat să ducă în burtă acești doi îngerași, apoi cât chin avuse și în timpul nașterii lor... Copiii erau mărișori și nașterea a fost complicată. Iar gândurile ei începură să vorbească între ele:

— Du-te acasă, du-te la părinții tăi, Crino, ești unica fiică și copilașii sunt așa de minunați!

— Acasă? Nu! nu pot face una ca asta! Nu vreau să-mi fac de râs familia! Nu, nu, neam din neamul nostru n-a divorțat... Tocmai eu sa fiu „cioara alba și de râsul găinilor?”

— Dar mai sunt femei de treabă care se despart, se mai întâmplă...

— Da, se mai întâmplă, numai nu cu mine, numai nu eu. Nu pot divorța... Sunt din familie bună, părinții mei și-au pus toate speranțele în mine... Nu, poate se va rezolva și totul va fi bine. Cred că până la urmă Igor se va schimba... Pentru copii și pentru părinții mei, eu trebuie sa merg mai departe!

Dar scenele de umilință și de violență fizică se rânduiau în lanț în relația ei cu Igor... Și Crina se străduia să le ascundă de ochii lumii. Era mai greu să ascundă acest lucru de mamă-sa, când aceasta venea în ospeție. Și, se pare că trucurile și explicațiile ei au cam pus-o în gardă pe doamna Margareta. La întrebările ei despre Igor, despre cum le merge în familie, Crina de fiece dată, îi zicea mamei că e fericită și că are o familie frumoasă. Până într-o zi, când una dintre vecinele mai în vârstă decât tânăra nevastă, îi zise doamnei Margareta, sa-și ia fiica acasă:

— Doamnă, Margareta, ia-ți fiica și nepoții acasă, că-i tare rău ginerele matale... Femeie, ai s-o îngropi, ai să-ți îngropi curând unica fiică! Nu scapă din mâinile lui! O bate ca un animal! O sa-i distrugă toate organele...

Asemenea lucruri îi spuse și o altă vecină mai tinerică:

— Doamna Margareta, dvs. sunteți o femeie deșteaptă, cu carte, înțelegeți că Igor nu-i de nasul Crinei... Nu se potrivesc și el se răzbună pe ea. O numește cum îi vine la gură, o bate...

— Ce tot spui, vecino, sunt căsătoriți, au doi copii minunați!

— Da, sunt... și copii au frumușei, dar el tare o bate pe fiica dumitale, țipă la ea, o numește cu cuvinte urâte...

Crina refuză să-i spună mamei adevărul despre comportarea și atitudinea soțului agresiv. Deși, se simțea lângă el ca o epavă bântuită de fantome, nu voia să-i spună mamei durerea îngropată adânc în sufletul ei visător, sperând ca lucrurile rele se vor preschimba în bine.

Mamă-sa îi propuse Crinei șl lui Igor să treacă măcar pe o perioadă de timp la ei cu traiul. Și-a motivat propunerea, prin dorința de-a fi în preajma nepoțeilor dragi, dar și prin ajutorul, ce ar dori să-l acorde fiicei, căci e greu sa crești doi copii...

PEREPEȚIILE LUI IGOR

Tânăra familie acceptă trecerea cu traiul la părinți. Se liniștise și Crina, gândind că soțul ei va avea rușine și respect față de părinții ei. Dar, vorba ceea „pielea rea și răpănoasă, ori o bate ori o lasă”... Timpul demonstra ca Igor nu era omul care să-și schimbe apucăturile. Nu venea acasă cu zilele sau dacă venea, aducea cu el și prietenii săi, prezentându-le familia lui frumoasa. Venise într-o zi acasă și-i zise Crinei:

— Gata, am dat apartamentul nostru în chirie!

— Ce, cum așa, cui l-ai dat?

— Păi, iată așa, tu nu lucrezi, stai acasă și nu faci nimic toată ziua, de lucrat lucrez numai eu ca un măgar, așa că niște bani în plus, n-au să ne încurce!

— Bine, dacă zici, doar ca avem pe acolo lucruri...

— Nu-ți face grijă de lucruri, le-am pus deoparte și chiriașii n-au sa-și bage nasul în ele!

Bunicii au ajutat la botezul și cumetria nepoțeilor. Le-au făcut o cumetrie mare și frumoasă. Mese întinse cu mâncăruri alese și pahare pline cu băuturi de tot soiul. Muzică și muzicanți selecți. Tânărul tătic o cam luase la măsea. În acea stare, nu ezită sa-și arăte reala-i față. Invita mai toate femeile la dans. Apoi, când una dintre vecine își pierdu cheia de la casă, el se oferi bucuros să meargă împreună cu ea, să caute cheia prin iarba din spatele casei... Se întoarse după vreo doua ore, mai ciocni vreo câteva pahare și se lipi de o altă vecină de-ale socrilor, care era invitată la cumătrie împreună cu soțul. Îi zâmbea galeș femeii, după care a avut obrăznicia să o mai și pipăie pe sâni. Soțul acesteia se înfurie rău, cu mare greu fu liniștit de către cumetri. Dar „capacul” mizeriilor înfăptuite de Igor, a fost un alt caz. S-a apropiat de soacră-sa, de mama Crinei, zicându-i mieros:

— Mata ești așa de frumoasă... Ești mai frumoasă decât fiică-ta, mai bine te-aș avea pe matale...

— Ce-i cu tine, nesimțitule, ți-ai băut mințile?

— Ba nu, doamnă profesoară, spun doar adevărul: ești așa de frumoasă, așa de dulce și așa de plăcută...

— Sa nu îndrăznești... Încetează!

— Eu te vreau, mamă-soacră, și dacă tata nu ne vede, să nu pierdem timpul! Dintotdeauna am înțeles că ești cu mult mai bună decât slăbănoaga de fiică-ta, dar mata ești așa de rotunjoară...mmm...

— Mai, Igor, ce-i cu tine, mai băiete?!

Se pare ca abia atunci a înțeles doamna Margareta cu adevărat, cu ce fel de soi de om își legase unica sa fiică viața...

Igor nu se liniștea, alunecași-aluneca într-o groapă de mocirla fără fund. În pornirile lui holerice, urca în mașină și se îndrepta spre apartamentul închiriat. Acolo găzduia o domnișoară de vreo 19 ani, cu care el se încurcase rău...

Într-o dimineață Crina astupă cu o mână vizorul ușii și cu alta bătu cât o ținu puterea.

—Nu încetez să bat, până nu-mi deschizi!

Deschise ușa și o văzu culcată la podea pe o saltea pe nepoata lui Igor, Anuța. Crina intră în apartament se uită peste tot și găsi haine femeiești peste tot. Dar nu erau ale ei. Îi aparțineau amantei soțului, cu care concubina cu săptămânile.

— Țață Crina, eu nu-s vinovata cu nimic, imbecila nu-i acasă, badea Igor a alungat-o afară și uite-o, cum doarme cu capul pe masa de sub ferestrele blocului, în curte!

Privi spre geam și văzu o fetișcană depravată, cu hainele murdare și zdrențuite pe ea, nepieptănată, cu păru-n ochi și cu gura arsă de sete, avea bube pe buze...

— Doamne ferește!...

— Da, țață, e oribilă!

Aceasta, precum și alte întâmplări similare, făceau din viața Crinei un coșmar. Într-o zi chiar și în casa părinților, ginerele Igor a îndrăznit să-și aducă amanta.

*

Altă dată, în timpul vizitei la apartamentul, dat, chipurile, în chirie de Igor, în vizorul ei apăru soțiorul cu altă mamzelă în brațe. Crina își dădu seama de eșuata lor relație, faptele vorbeau de la sine...

*

— Ce-s cu lucrurile mele aruncate prin toată casa?

— Care lucruri, imbecilo, du-te și-ți trage vreo doua palme singură, că de nu...

— Că de nu, ce, iar mă vei lua la bătaie?

— Iaca... vezi ca știi ce meriți, singură iți ceri pedeapsa!

— A cui e bluza aceasta?

— E bluza ta, fa nebuno!

— Nu e a mea, îmi cunosc hainele!

— Ba e bluza ta, e a ta, handicapato, imbecilo și idioato, ce ești! E bluza ta, nu-ți cunoști hainele?

Și o lovi cu acea bluză în cap. Apoi o luase la bătaie. Acea bluză avea un fermoar din metal cu câteva accesorii tot din metal. Acestea i-au însângerat fața, mâinile, umerii, spatele. Au urmat și lovituri de picioare, pumni peste tot corpul... Igor se dezlănțuise din plin. Părea un apucat...

Căsnicia lor părea mai degrabă un blestem, adevărul nu mai putea fi tolerat de către Crina, dar nici ascuns de ochii lumii.

Și-a adunat toate suferințele, care nu mai aveau loc în inima ei, nu mai încăpeau, și a hotărât să divorțeze.

Nu-i mai păsa de gura lumii, ce o să zică cutare sau cutare. Își dădea bine seama, că gura lumii e spartă...

CAPITOLUL IV

GREȘELILE NOASTRE – LECȚII ALE VIEȚII!

Prin suferințe creștem, ne călim, ne perfecționăm, și dacă dorim, învingem! Cineva se căsătorește și-i nenorocit, altcineva divorțează și-i fericit! Banale aparențe, dar există, din păcate, ca niște paradoxuri nedorite... Căci, dacă e să fim sinceri, cine nu și-ar dori să aibă o familie, copii, să fie fericit împreună cu alesul, aleasa? Cred că toți aspirăm și visăm la o viață de poveste. Dar viața nu-i un basm, un vis, sau un film de scurt metraj... În viată se întâmplă multe... În toate cazurile depinde de persoanele implicate în relații conjugale.

Dar dacă nu depinde numai de noi fericirea visată? Atunci, toate dorințele noastre se spulberă, se sfarmă, mor, dispar, pier...

Viața e ca o balanță, ca o cumpănă care se mișcă când spre bine, când spre rău... Și fiecare dintre noi vede „același bine” sau „același rău” diferit. Într-o situație, când totul dispare fără nici un puseu de conștiință, se ruinează, se risipește, adică se duce totul la pierzanie, cu siguranță că „soluția binelui” ar fi chiar „soluția răului”. De unde se trage atare filozofie? Din faptul, că divorțul este tratat ca un deznodământ negativ... Dar, adeseori, doar el este soluția fericită. Ruperea unei relații, de obicei nesănătoasă, poate servi ca bază pentru alte relații, cu adevărat – fericite!

Nimeni nu ar fi de acord cu divorțul... Familie destrămată, copii împrăștiați, înstrăinați... Dar decât acte violente, certuri, acțiuni nesăbuite și stresante, ce pot transforma viața în coșmar, clipele devenind calvar al cotidianului, oare în asemenea cazuri, n-ar fi mai potrivită despărțirea? Îmi asum curajul argumentului în favoarea divorțului!

Dacă frunzele unui ram dintr-un pom sunt mâncate de omizi, pentru a salva copacul, ce va face un bun gospodar? Desigur, ar tăia creanga vătămată și astfel ar salva copacul. Dar dacă omului nu-i pasă de acest pom, lăsându-l în voia sorții, ce se va întâmpla cu el? E simplu de imaginat, pomul va muri...Astfel, se va duce pe apa sâmbetei toate îngrijirile și munca de sădire, așteptarea creșterii. Din cauza ne-dorinței de a-l curți de omizi, nu va fi posibil ca omul să ajungă să-i guste roadele...

Tot așa e și cu viața unui om. Cineva i-a dat zile, l-a îngrijit, apoi el, singur, a trecut multe teste de rezistentă...Cineva l-a crescut, și-a pus toate speranțele în el, și așteaptă să-i vadă roadele. Roadele ar însemna rezultatele obținute din grija acordată creșterii. Dar despre care roade s-ar putea vorbi în cazul, când i s-ar permite vlăstarului din om, adică tot omului, să se ruineze, să se îmbolnăvească, ca într-un sfârșit să moară...

Spun aceasta, deoarece o femeie sau un bărbat, bătut, violat, maltratat și torturat, fie fizic sau moral, deja nu mai poate da nici un rod, nici un rezultat pozitiv și nu lasă nicio urmă bună pe pământ. Vrând-nevrând, și el se poate transforma într-un monstru setos de răzbunare, căci reminiscențele trecutului, obsesiv oscilează în lupta interioară, ce îl preschimbă, îl provoacă cu toată forța, să ia decizii nesănătoase, nesăbuite.

Deci, este important să spargem tăcerea, indiferența, să încercăm să măsurăm faptele altui om dintr-o perspectivă a binelui, să judecăm... Pentru că cel mai ușor lucru din lume, este acela de a vedea greșelile altora și nu pe cele proprii. Oare e mai bine sa faci regulă în casa vecinului, decât să fii gospodar în casa ta?

Desigur, e mai ușor sa scuipi in farfuria aproapelui, uitând că altcineva a scuipat în farfuria ta... Sunt nenumărate exemple și subiecte de meditații la această temă. Cred că fiecare om s-a confruntat în viața sa cu probleme de acest gen. Deoarece, nu există viață fără necazuri. Iar dilemele, fără încercări, nu-și găsesc rezolvare. Fără probleme a fost doar la începuturi, în Gradina Edenului, înainte „de neascultarea de Domnul” a primilor oameni pe pământ.

Fericirea-i scurta, dacă nu știi s-o păstrezi și sa-i creezi condiții adecvate! Și strămoșii noștri: Adam și Eva, au gustat din această fericire doar că foarte puțin, pentru că și-au făcut-o singuri cu mâna lor (vezi, Geneza din Biblie). Noi nu suntem cu nimic mai presus și nici mai buni decât ei. Nu suntem decât moștenitorii și continuatorii păcatelor. Le înmulțim zi de zi, oră de oră. Numai că fiecare vede mai degrabă paiul din ochiul vecinului și nu-și vede „bârna din ochii proprii”...

Toți greșim și fiecare avem probleme. Numai că la fiecare dintre noi, necazurile sunt diferite. Și fiecăruia i se pare, că suferințele lui sunt cele mai mari, dar nu se gândește, că poate la vecinul său fratele din preajmă, suferințele sunt mult mai grele și, în loc să-l susținem, să-l ajutam la vreme de cumpănă în destinul său, noi turnăm gaz în foc!

Așa suntem noi toți și așa ne este viața, ca și noi. Viața este o cumpănă care oscilează mereu - ba într-o parte, ba în alta. De aceea, nu trebuie sa uitam de omenie, de bunul simț și de Stăpânitorul cerului - Dumnezeu. Trebuie sa-i fim mulțumitori și pentru bune, și pentru rele, așa cum a fost cuviosul Iov. Trebuie să le acceptăm pe toate bune și pe toate rele de la viață ca pe-o lecție care ne învață cum sa procedăm în cotidianul visat fără probleme, dacă suntem în stare să facem concluziile corecte!

CONCUBINAJUL ȘI CONSECINȚELE LUI

Uneori ne simțim bine singuri, alteori doar când avem pe cineva lângă noi. Sunt oameni pentru care singurătatea e un lux, nu, însă, pentru toți... Din care cauză, nu avem dreptul să-i judecăm pe-o categorie sau pe cealaltă, adesea noi, singuri, neștiind cum e mai bine. Important este, sa conștientizăm greșelile, să ne ridicăm, să le corectăm, dacă e posibil, sau, cel puțin, să nu le repetăm. Ori de câte ori cădem în mocirlă, e necesar să găsim putere de voință în noi, pentru a ne ridica și a ne spăla de noroi prin fapte bune, în felul acesta depozitând în inimă și creier experiență, înțelepciune... Nimeni nu este scutit de greșeli. Nici eroina noastră nu s-a limitat doar la câteva greșeli, doar că din toate, totuși, a tras anumite concluzii... Crina seducea, prin felul ei de-a fi și-a arăta.

Multe persoane bune, interesante nu sunt cunoscute, deoarece oamenii rar de tot pot fi înțeleși cu adevărat.

Munca Crinei era destul de complicată. Revenită din concediul de maternitate, aflase ca funcția pe care a deținut-o până la plecarea în decret, pe care a îndeplinit-o cu abnegație șl pe care o râvnea cu toată ființa, a fost ocupată de altcineva. Șefii afirmau că motivul principal pentru care a fost substituită, era familia ei întemeiată și copiii apăruți. Cu siguranță șefii aveau dreptate, fiindcă dacă ar fi fost pusă în situația de-a alege între copii și cariera, Crina, desigur, ar fi ales și ar alege - copiii.

Se mai scurseră patru ani din viața ei. Patru ani ca patru zile... între timp în viața Crinei mai apăru un bărbat, unul mai tânăr ca ea, dar ea, ne-acordând atenție diferenței, a hotărât să-și încerce norocul: „Poate, își zicea dânsa, acesta va avea mai multă minte decât bărbații mai în vârstă. Nici nu știi, de unde sare un iepure și de unde sare un lup...”

Și-au început relația, de îndată ce părinții Crinei le-au dăruit o casă minunată. Crina cu feciorașii: Ianoș și Dragoș împreună cu noul iubit, Alex, trecură cu traiul în casa primită și încercau să depene viața în liniște și înțelegere... La început, totul decurgea binișor. Alex o sorbea din ochi pe Crina, era îndrăgostit de ea nebunește și, nici Crinei nu-i era Alex indiferent. Ce-i drept, cu copiii, Alex era sever. Se impunea drept exemplu pentru fii ei.

Pe Alex îl întâlnise într-o zi de mai, pe aproape de locul ei de muncă. Inspectoratul de Poliție în care-și îndeplinea serviciul, se afla în incinta unei gări din capitală.

Întâmplarea făcu ca prin intermediul a doi frați cunoscuți de Crina anterior, să-l cunoască și pe-al treilea frate - Alex. Pe Albert îl cunoștea de câțiva ani. Era un mare fustangiu și chiar escroc..., încercase sa-i facă Crinei ochi dulci, dar nu era ea duduia care sa-i răspundă așteptărilor. Și lui Ruslan i se aprinseră călcâiele când o văzu pe doamna locotenent-major, trecând prin incinta gării. Se afla la cantina din gară, lua masa acolo. De cum o zări pe Crina, se ridica de la masă, măsurând-o cu admirație... Ea nu-i dădu nici o atenție, mai bine zis, nici nu-1 observa, până când apăru Albert, care o recunoscu și o salută:

— Salut, Crino!

— Bună, Albert!

— Vă cunoașteți?, îl întrebă fratele lui pe Albert.

— Da, ea e Crina, ofițer pe minori, aici, la sectorul din gară...

— Buna ziua, stimată domnișoară!

— Buna ziua!

— Apropo, faceți cunoștință, acesta e fratele meu mai mare, Ruslan.

— Îmi pare bine!

— Ei, dară mie! O, Dumnezeule, ce femeie... adevărată comoară...

În gara apăru un al treilea ins.

— Ei, Alex, vină încoace, îl strigaseră cei doi.

— Buna... buna ziua!

— Buna ziua!

— Acesta e fratele meu mai mic, Alex, faceți cunoștința!

—Măi, Albert,... d-apoi tu câți frați ai? Chiar cu toți, pe câți azi îi vei întâlni, o să mi-i prezinți drept frații tăi?

— Nu, nu glumesc. Serios, suntem frați!

— Da! toți de la aceeași mama!

—Da, unul smolit, altul bălan, și al treilea nici alb, nici negru... toți așa diferiți unul de altul...

— Apoi noi semănăm care mamei, care tatei, care...

— Vecinului..., zâmbi Crina.

— Suntem trei frați și mai avem și două surori...

— Alex al nostru e viitor avocat!, zise Albert.

—Da, peste vreo două săptămâni ne părăsește, pleacă la studii in Italia...

— Nu mai spuneți, ca să vezi... felicitări, avocate!

Și din acel moment domnul avocat hotărî sa găzduiască la Crina acele doua săptămâni, până la plecarea la studii. Din prima zi a sosirii lui în gospodăria Crinei, i se păru că o cunoaște pe femeie de-o viață... Totul izbucnise așa de repede, de parcă cineva sau ceva îi grăbea undeva. Dornici și grabnici de a se cunoaște, de a se deprinde unul cu altul, de-a se dărui unul altuia și-a deveni fericiți... Din prima seara rămăsese la ea și trăise împreună o noapte pasională de neuitat...

Astfel, Alex rămase sa locuiască la Crina.

— Peste două săptămâni pleci in Italia, deci...

— Da, demult visez să-mi fac studiile acolo, la juridică...

— Cu Doamne ajută!

—Mulțumesc. Am sa te iau și pe tine, am sa va iau și pe voi cu mine. De cum ajung in Italia, vorbesc cu avocatul meu, îmi e prieten bun. E stabilit demult acolo... Am să-i zic că vreau să vă aduc și pe voi cu mine...

—Dar cine ți-a zis, că eu îmi voi lăsa casa și cariera aici și voi merge pe uși străine sa șterg funduri la babe și moșnegi aristocrați?

—D-apoi nu la lucru, doar să fii cu mine, sa ne căsătorim, sa trăim fericiți!

— Nu te vei mai duce tu nicăieri!

— De ce, de unde știi?

— Intuiția..., zise Crina zâmbind.

Într-adevăr intuiția sau poate experiența de viață rar de tot o puneau pe Crina în situația de-a greși. Alex așa și nu s-a mai dus la studii în Italia. De atunci au rămas împreună. Alex își găsi o slujbă acasă. Ambii munceau, băieții mergeau la grădiniță. Serile devenise magice în sânul familiei. Copiii îl adorau pe Alex și el pe ei, iar pe mămica lor, pur și simplu, nu o mai scăpa din ochi. Nici pe-o zi nu se depărta de ei. De parcă erau o familie de când lumea. Mama lui Alex, a aflat ca doamna polițistă nu-i doar stăpâna gazdei fiului, dar ceva mai mult și hotărî sa o invite la ei în ospeție.

— Alex, ce-o să zică mama ta despre relația noastră? Eu sunt mult mai în vârsta decât tine, ba mai am și copii?

— Știi, asta cel mai puțin contează pentru mine. Va trebui sa accepte alegerea mea, dacă nu, treaba ei!

Au plecat în ospeție la părinții lui Alex. Au făcut cunoștință cu familia. Doamna Olga era o soacră, e-he-he... O luase pe Crina la întrebări, vrând sa afle ba una, ba alta.

— Câți ani ai, Crino?

— Apoi mata, ia-ti un scaun, aşază-te, ca să nu cazi, când vei afla!

— Iaca, sunt așezată!

— Apoi, stimată doamnă, văd că vă frământa multe întrebări, de aceea, să discutăm despre tot ce vă interesează, ca să nu existe în continuare neînțelegeri, zise Crina.

— Apoi te ascult!

— Eu sunt mai mare decât fiul matale cu 12 ani. Am, după cum vezi, doi copii. Am o slujbă și o casă, în care locuim la moment. Nu-s nici bogată, nici săracă... Sunt așa cum mă vedeți și am impresia că nu vă sunt dragă, că nu sunt tocmai ceea ce-ați fi visat pentru fiul matale.

— Dar vârsta nu-i o problema, las-că ești încă tinerică, înțelegere sa fie!

— Mulțumesc, doamnă!

— Doamnă? Nu, nu doamnă, dar mamă, zi-mi mamă! De azi înainte iți sunt soacră, nu-i așa?

— Bine, mamă-soacră!

ÎNTÂMPLĂRI NEAȘTEPTATE, EVENIMENTE NEDORITE

Viața de cuplu le pria tinerilor visători. Crina obișnuită să fie stăpâna și regina vieții sale. Alex se adaptase la noul statut de tătic și soț, deși nu oficiase relația lor, Crina cam tărăgăna. Ea se fripsese deja cu căsnicia și nu mai avea chef să se înfățișeze la biroul stării civile. Apoi mereu i se părea că Alex va sta câțiva ani cu ea, apoi va întâlni o fată tinerică și o va abandona. Nu-și dădea seama încă, e familie sau glumă situația lor? Parcă părea a fi o familie ca la toată lumea, mamă, tată, copii... Dar, ceva o ținea, ceva nu-i permitea să oficializeze relația ei cu Alex.

— Eu te iubesc, Crino, și nu am de gând sa plec de la voi!

— Înțeleg, și eu te iubesc, doar că ești cu mult mai tânăr decât mine, iar eu sunt pregătită pentru orice situație...

— Dar, nu aștepta, nu te voi părăsi niciodată!

— Nu te cred!

— Vei vedea, eu o singură dată iubesc, asta-i pe viață!

În afară de funcția pe care-o îndeplinea, Crina avea o mare pasiune, încă de mică, pentru desen. Cum avea o clipă liberă, cum muia penelul în vopsele. Deseori participa la diverse concursuri naționale și internaționale de desen și pictură. Devenise membră a Uniunii Plasticienilor din Țară. Reușise să inaugureze multe expoziții și era bine-cunoscută de multă lume.

În una dintre zilele călduroase de vară, tânăra familie se pregătea de plecare în ospeție la părinții lui Alex. Erau invitați la ziua de naștere a surorii mai mici Alexandra, care împlinise 10 anișori. Totul părea sa fie bine. De cum ajunseseră, o felicitară pe omagiată. Crina pregătise un cadou minunat. Fata părea fericită. La masa de sărbătoare oaspeții ii urau fetiței sănătate, fericire și mulți ani. După masa festivă, toți ieșiseră afara la dans. Muzica răsuna și veselia era în toi. Un oaspete mai in vârsta îi făcu Crinei o invitație la dans. Crina acceptă invitația. După ce muzica se opri, bărbatul îi făcu Crinei complimente...

— Sunteți o doamnă extraordinară, sărut mâna!

— Mulțumesc, Dom-le!

— Va apreciez mult, sunteți atât de drăguță și picturile dvs. sunt excepționale!

„O-pa-na!!! Hai că am să te însor cu o femeie cu copii gata făcuți!”, i-a răspuns doamna Olga, soacra Crinei.

— Ce-i cu mama ta?

— Nu-i da atenție, Crino, s-a cam amețit...

— Bine, zise ea și intra în casă.

Intre timp Alex și cu acel domn se încăieraseră din motiv ca acela îl insultase cu cuvinte jignitoare pe tatăl său...

— Ce fel de soție ești mata, dacă permiți acestui om sa-ți înjosească soțul?

— Închide gura, mucosule. Acest om are dreptate! Tatăl tău e un nimic pe lângă el!

— Ce, ce-ai zis de tata, cum îndrăznești? Tatăl meu a muncit o viață și a avut grijă de noi, toți, și de mata, pe când singură n-ai lucrat nici o zi nicăieri!

— Taci, prostule!

Și maică-sa îi pocni o palmă peste gură! O altă palmă i-o atinse și acel bărbat lui Alex.

— Sa nu îndrăznești, nemernicule, să mai scoți o vorba de tatăl meu, e om gospodar și muncitor, iar mata un profitor și un ipocrit!

— Taci, blestematule, interveni maică-sa și-l luară la bătaie pe fiul ei.

— Apoi mata, dacă nu ți-i de tata, du-te la acest nemernic, cu el iți petreceai nopțile, pe când tata era plecat la muncă peste hotare! Tata te-a făcut mare gospodină cu banii munciți de el, pe când mata ne lăsai singurei noaptea în casă de dragul acestui mizerabil!

Se încinse o mamă de bătaie și de ceartă dintre cele zdravene. Crina parcă nimerise într-un film de groază. Își dădu seama ca întâmplarea e reală, când își auzi numele în haosul de acolo.

— Uita-te la tine, în ce hal ești, ai ajuns de râsul găinilor, ai femeie de-o seamă cu măta! Și cu „baistruci” făcuți gata!

— Da, am o femeie și copii am!

— Și cine-i nevasta-ta, ce, e mai gospodină decât mine, e mai frumoasa, cu ce-i ea mai buna? Ți-a pus poalele-n cap, te-a îmbrobodit târfa!

— Închide gura, mamă, ca eu nu răspund de mine, dacă o ți-i tot așa!

— Cred că ai și soacră? Mare gospodina-i și aceea, e învățată, da?

— Da, am și soacră, și-i femeie învățată, nu-i ca mata... o depravată!

— Să te bată Dumnezeu și să te trăsnească, copil nenorocit, să mori la cununie!

Crina își lua copiii și ieși pe poartă...

— Nu te duci nicăieri, aici e casa lui tata!

— Nu mai stau un minut aici!

— Stai, Crino, nu o lua în seamă pe Olia, așa-i de când o știu... Adu-ți copiii și-i culcă, e noapte afara!

— Va mulțumesc, tată, dar nu face...

Acea scena a determinat-o pe Crina, să nu o mai considere de soacră pe acea femeie... Alex, de asemenea, fusese foarte întristat de la acel eveniment neplăcut. A zis că mai mult nu mai are mamă și nu mai vrea să știe nimic de ea.

Timpul trecea și cam după vreo doi ani de zile, arțăgoasa doamnă îl sună într-o zi pe fiul său, îi ceru iertare și îl rugă să-i facă un serviciu. Crina înțelesese că era vorba de niște infracțiuni săvârșite de fratele lui Alex, Albert, care mereu le dădea bătăi de cap la toți. Permanent era un „Alfonso” și un mare escroc. Adică era cam certat cu legea. Crina a hotărât sa nu se implice în problemele lor.

Dar nu a fost să fie așa. Albert era fără de obraz, venea des în casa lor și avea o comportare, care lăsa mult de dorit. Crina de nenumărate ori se certa cu Alex din cauza lui Albert. De cum îi vizita, permanent câte ceva dispărea din casă. Era cu mana lungă și îndrăznea chiar și de la fratele lui să fure. Unde mai pui, că avea și nerușinarea să aducă în casa lor și fel de fel de mândruțe, cu care să se distreze. Dar porcăria porcăriei a fost cu totul de altă natură... Pe când Crina fusese într-o deplasare de serviciu, Albert se mutase cu traiul în gospodăria lor. Alex era la serviciu și așa-zisul moș al copiilor întrecuse orice lege omenească. A avut neobrăzarea să îndrăznească să atenteze la copil - lumina ochilor Crinei. La întoarcerea mamei lor, Dragoș se apropie și cu durere îi spuse:

— Mămică, m-am săturat de badea Albert!

— Ce s-a întâmplat, dragul mamei, viteazule?

— Albert a făcut ceva urât cu mine... și apoi își punea picioarele lui în cap la mine...

— Cum așa? Dragoș, zi-mi neapărat ce s-a întâmplat?

— Mami, acest om nerușinat m-a dus sus, la al doilea etaj, în ultima odaie a casei, și și-a scos... din pantaloni... lucrul acela...

— Și, ce a urmat?

— Mi-a zis să i-o sug... Apoi își băgă degetele lui la el în fund... și mi le dădea mie să i le sug...

— O, Dumnezeule, îl omor! îl distrug cu maniile mele, imbecilul, pedofilul!...

O furie de care nici nu bănuia că este capabilă, îi fierbea în piept. Simțea cum îi crapă venele de la circulația rapidă a sângelui... Capul i se desfăcea în bucăți... Sângele îi răbufni pe nas și gură. Era ca o tornadă, ca o grenadă gata să explodeze. O fierbințeală în clocot era întreg organismul său. Doua săptămâni s-a gândit cum sa-1 pedepsească pe răufăcător.

Nu avea liniște nici zi, nici noapte. Știa destul de bine cum are sa acționeze legea, pentru a-1 pune la punct e nevoie de probe, martori, ș-apoi dacă se efectua și o expertiză medico-legală, chiar de era demonstrat că avuse loc violul, unde era dovada ca anume Albert era făptașul?

— O, Dumnezeule, dă-mi putere, dă-mi răbdare, dă-mi înțelepciune!!! E vorba de copilul meu, e vorba de trup și suflet din mine!!!

Se gândea la consecințele acestor acțiuni perverse, la ce traumatizare morală, psihică și fizică urma sa fie supus fiul ei... Dar cum să-1 lase nepedepsit pe infractor, cum? E vorba de cumnatul ei. Deja știa ca nu-i va fi deloc ușor să lupte, să se resemneze, să învingă!

— Nu știu cum o voi face, dar îl voi pune la punct, îl voi băga la răcoare. De toate l-am iertat, cât m-a furat, mi-a defăimat casa, dar să permit sa-mi distrugă tot ce am eu mai sfânt și scump pe lume? Nu! Nu! Nuuu!!!

S-a înfățișat direct la procuratură, unde a depus o reclamație-plângere - explicație (toate la un loc), atenționând atât despre acțiunile perverse, precum și despre obiectele dispărute din gospodăria ei, învinuindu-1 pe inculpat.

Un proces destul de complicat, o anchetă deloc ușoară pentru Crina, doua dosare penale dintr-odată. Unul pe furt și escrocherie, altul - tentativa de viol și acțiuni perverse asupra minorilor. Audiențe... cercetări, întrebări - răspunsuri pline de emoții, nervi pierduți, momente de suspans...

MAMA - CEL MAI BUN PSIHOLOG PENTRU COPILUL PROPRIU

Destinul mamei e să nască vieți noi pe Pământ, să crească și să îngrijească prunci. Dar asta nu e tot. Exemple de sacrificiu ale mamei în numele puilor ei, sunt milioane, sau mai bine spus, câte MAME, atâtea exemple. Crina și-a adunat gândurile, și-a răscolit prin cuget, și-a pipăit instinctul matern. Și-a chemat și inima și sufletul, și rațiunea în ajutorul soluționării problemei.

A hotărât sa lucreze singură cu copilul său și cu sine, de altfel. Ambii primiseră o lovitură și o traumă psihologică mare. Mai cu seamă, trebuia salvat copilul, căci lui i s-a aplicat lovitura care ar fi putut să-l traumatizeze pe viața întreagă. Anumite fapte ce ni se întâmplă, niciodată nu se uită. Oricât ne străduim să le uităm, nu putem. Ceea ce s-a făcut anterior, e imposibil de recuperat... Nimic nu se uită, nimic nu se întoarce... Dar viața este viață și nu se oprește aici. Ea continua, avem nevoie să fim la timp auziți, înțeleși, ajutați, consolați, iubiți.

— Scumpul mamei, Dragoș, tu ești tot ce are mama mai scump pe lume!

— Cine, eu?

— Desigur, comoara mea, tu, Dragoș, și frățiorul tău Ianoș pentru mine sunteți totul, totul! Vă iubesc!!!

— Și noi te iubim, mămico!

— Știu, scumpul meu. Să fii sigur că te iubesc pe tine mai mult decât pe ochii mei, fiindcă ești tot ce am mai scump pe lume, ești feciorul meu crescut la inima mea, eu sunt mama ta, numai eu, fiind părintele tău te pot asculta ca să te apăr, să te înțeleg și să te susțin în toate.

— Chiar în toate?

— Da, dragul meu, în toate, chiar de gândești bine sau rău, eu sunt aceea care te va asculta, părerea ta contează pentru mine. Îmi pasă de tine și de viața ta și te voi susține și ajuta a înțelege corect viața și unele momente, pe care noi nu le putem accepta, nu le dorim, dar ele se întâmplă. Vreau sa fii cel mai bun copil din lume și tu o să mă ajuți, ca eu să devin cea mai bună mămică pentru tine, vrei?

— Da, cu siguranță, tu și așa ești cea mai buna mămică din lume!

— Mulțumesc, iubitul mamei copil.

— Cu plăcere, mămicuțo!

— Dragoș, te rog, încearcă sa privești la viață calm și orice s-ar întâmplă, chiar de nu dorești să se întâmple, te rog, sa ai răbdare să primești pe toate ca pe ceva... de la care poți sa devii mai bun, mai puternic și sa devii învingător!

— Dar cum e posibil așa ceva, mămică? Tu ne înveți sa nu facem lucruri rele, doar bune, pe când...

— Așa este, scumpule, nici un părinte nu-și învață copilul de rău, dar dacă tu, trecând pe stradă, vezi un om inconștient de faptele lui, beat, de exemplu, sau bolnav, sau poate îl observi că intenționat face un lucru rău, tu cum vei proceda?

— Eu nu ascult de prostiile ce le spune el, doar tu m-ai învățat să nu stau de vorbă cu omenii răi, să fug de ei, nu-i așa mămică?

— Așa e, scumpule. Dar dorim noi, sau nu dorim, lucrurile rele se întâmplă, din păcate. Indiferent de dorința noastră, oamenii rai există, așa cum există și oamenii buni... Desigur, noi îi evităm pe cei răi, dar și asta până la un timp, sau până la o limită...

— Ascultă, puișor, cum primim noi, oamenii, toate lucrurile bune?

— Cu bucurie!

— Așa este, dar pe cele rele cum trebuie sa le primim?

— Pe cele rele nu vrem să le primim in viața noastră... sau le primim cu tristețe...

— Spre regret, așa este, dar hai sa încercăm aceste lucruri rele să le primim ca pe o experiență, ca pe niște lecții de viață, lecții din care putem lua ceva bun.

— Cum așa?

— Iată așa, dragul meu. Desigur, aici și apare problema, noi, oamenii, nu putem accepta lucrurile și evenimentele rele, neplăcute și nedorite din viața noastră, nu ne putem împacă cu ele, vrem să ne răzbunăm pentru ele... Anume din acest motiv trebuie să privim viața cu alți ochi.

— Cum adică cu alți ochi, dacă avem numai doi ochi, alții de unde să-i luăm?

— Așa este, omul are doar doi ochi și asta e normal, dar expresia „cu alți ochi”, ne învață să privim lucrurile ce ni se întâmplă altfel.

— Da, înțeleg, dar ce înseamnă altfel?

— Altfel, în cazul nostru, înseamnă sa ne împăcăm cu ideea ca nu totul este perfect în lumea noastră, adică și acest lucru rău, chiar dacă nu l-am dorit, dar s-a întâmplat, totuși, e cazul să-l comparăm cu alte fapte bune ce ni s-au întâmplat, să cântărim șl să alegem cum vom proceda noi, vom comite doar fapte bune, sau... vom repeta faptele urâte care ni s-au întâmplat, dar nu ne-au plăcut.

— Da, mămică, eu am înțeles de-odată ca acest lucru a fost rău și eu niciodată nu voi proceda așa!

— Corect, feciorașule! Noi deja cunoaștem ce înseamnă „bine” și ce înseamnă „rău”. Noi știm să deosebim aceste doua categorii: binele și răul.

Tot așa le putem evita și privi cu ochi de învingători, care primesc lovitura de la inamic, o cântăresc, o analizează, conștientizează că e un lucru rău și înțeleg câtă durere poate produce acest lucru nedorit... Pentru a putea pedepsi persoana ce a comis infracțiunea dată, adică omul care a făcut acest rău, ce este necesar de făcut? Să nu tăcem, sa nu ne rușinăm, nici să nu ne stresăm, dar să spunem totul fără frică, fără a ne fi rușine, să povestim așa cum a fost. Desigur, acest lucru nu-i deloc ușor. Dar e necesar. Altfel rămânem cu durerea faptei rele în suflet, ca un fel de maladie nevindecată. Infractorul nu e pedepsit, și va continua sa facă rău șl altor persoane. Tu vrei ca el să înceteze de-a mai face rău cuiva?

— Da, vreau ca el să nu mai facă rău, să răspundă pentru faptele sale și să înțeleagă că a greșit.

— Bravo, Dragoș, deja ești un învingător! Prin curajul, dorința și răbdarea de-a asculta, a înțelege și a conlucra cu mine, mama ta, apoi și cu Legea, pentru a face lumină și dreptate!

Dragoș, grație străduinței și abnegației, răbdării mamei sale a înțeles că există o Lege pentru toți. Exista binele și răul. Exista oameni diferiți, cu gânduri diverse, dar care se conduc de Legi unice... Și nu există situație din care să nu existe ieșire.

Crina deseori le explica copiilor săi ceea ce și ea singură de fapt înțelesese: viața e ca o balanță, are și bune, are și rele. Da, omul, este pus la încercare, suferă, plânge, cade, se ridică din patul suferinței și al durerii, își șterge lacrimile și învinge prin curajul și dorința de-a lupta, de-a le accepta pe toate ca pe o lecție din care învață și devine puternic, adică învingător!

CAPITOLUL V

ESTE VIAȚA O BALANȚĂ?

Sufletul, inima Crinei ajunseseră sa se întrebe, sa analizeze, sa judece, să rabde și să-și răspundă la cele ce o preocupau.

... Viața, ca un râu nesecat, ca un fluviu din care adeseori se revarsă un zâmbet amar, dar și dulce, orgoliul rănit, dar și o stare de mândrie înălțătoare, oameni decăzuți, dar și divini, plâns isteric, dar și benefic, dragoste pe muchie de cuțit, dar și secrete tenebroase... Viața cu toate trăirile ei, frumoase și mai puțin frumoase, plăcute și neplăcute, i-au demonstrat de nenumărate ori că există în toate o unealtă de măsură, o limită, o cumpătare. Există acea balanță care îi dă fiecărui om atât cât merita, atât cât poate duce. Din toată viața sa, ea sesiza că orice faptă-i cu răsplată, orice lucru este cu măsură, cu limită. Balanța stă mereu de veghe. Totul este bine cântărit de Sus. Dar și pregătit de noi. Ca și fiecare om trecut prin viață, a înțeles că este imposibil ca în lume să fie numai bine sau numai rău. Se gândea mereu că e fericită, că Dumnezeu i-a dăruit băieți și nu fete, că adeseori fetele sunt violate, bătute... Dar uite că și cu băieții, nu-i deloc mai ușor. Gândul neadormit al celui rău, mișună peste tot. Pentru rău nu exista vârstă, sex, rasă, statut... Răul este rău și bunul este bun, și punctum! Mereu visa la „prințul pe cal alb”, oare l-a avut? Mereu lupta pentru adevăr. Și-a dorit să devină o mamă bună, o soție ideală, dar... Parca avea de toate și în același timp parcă i se lua ceva din existență. Avuse momente și stări diferite, stări de decepții și deziluzii în viată: viol, violență, căsătorie, divorț și acum concubinaj. Dar și progrese în diverse ipostaze: studiile, cariera, hobbyul, bunăstarea, părinții, copiii.

A înțeles ca e imposibil sa trăiești și să nu guști din toate. Așa că a hotărât totuși, să se lase cucerită de Alex. Anii s-au spulberat și ambii au înțeles, că viața împreună e mai veselă, indiferent de stările și evenimentele prin care e supus să treacă omul, că se pot ajuta, sprijini, susține și pot împreună învinge, depăși barierele care le apar în cale. Bucuriile sunt mai bucurii împreună... „Unde-s doi puterea creste”, este adevărat acest proverb înțelept șl binevenit. Nu în zadar Dumnezeu a făcut bărbat și femeie. Știe Creatorul mai bine decât muritorii, ce să facă cu fiecare dintre noi. Mai presus de toate este Dumnezeu și copiii. Familia și atmosfera din cuibul familial cu toate aspectele: dragostea, respectul, răbdarea, înțelegerea, ajutorul reciproc, susținerea, ascultarea- alcătuiesc o floare cu tandre petale, fragile în caz că nu se depune efort pentru a le păstra și înmulți. În caz că familia trăiește în armonie, e frumoasă și Floarea Fericirii, crescută cu dăruire.

FELIA FERICIRII

Alex coborî din taxi. Deschise poarta, intră în casă. În mâna dreaptă ținea trandafiri albi și roșii. În mâna stângă o tortă și două seturi de jucării pentru fiii lor. Se opri în sufragerie, unde se jucau copiii. A tăiat tortaîn feliiși-i servi pe Dragoșși pe Ianoș. Apoi le dărui fiecăruia câte-un set de jucării. Lăsă copiii sa se bucure de daruri, dulciuri și copilărie...

Intră în odaia lor. Crina îl privi uimită. Nu-1 mai văzuse așa de emoționat. Se apropie de ea, o sărută pe obraji, pe frunte, pe mâini. Apoi puse trandafirii în apă. Scoase din buzunarul drept de lângă piept doua inele de cununie.

— Stimată doamna și femeie iubită, ești de acord sa-mi devii soție la bine și la rău până când moartea ne va desparți?

— Cred ca aș putea încerca...

— Crezi, ca doar vei încerca, sau chiar dorești sa devii soția mea?

— Da, accept!

Peste o săptămână Crina și cu Alex s-au înscris ca soț și soție și s-au cununat la biserică. Iar peste patru luni Crina născu o garofiță de fetiță. Era un copil de toată frumusețea. Frățiorii fericiți, bucuroși își făcură multe poze cu surioara lor. Părinții își admirau cu dragoste copiii și se bucurau împreună cu ei.

— Zâmbiți, dragilor, zâmbiți! Viața e frumoasă! E minunată, să ne bucurăm de ea din plin și să ne iubim, căci iubirea este cel mai frumos și mai divin sentiment dăruit oamenilor de către Dumnezeu!