România Altruistă: Liliana Vieru - M-am născut ca să trăiesc.

România Altruistă: Liliana Vieru - M-am născut ca să trăiesc.: Recunosc că mi-e greu să scriu despre acest roman autobiografic. De ce ? Pentru că în viaţa acestei persoane a fost, sper că nu mai ...

România Altruistă: Liliana Vieru- poeta cu nume de învingătoare.

România Altruistă: Liliana Vieru- poeta cu nume de învingătoare.:  Se spune că  ziua bună de dimineaţă se cunoaşte. E adevărat.Dimineaţa am fost sunat şi anunţat că am primit pachetul cu cărţi de la minunat...

Trăiască O, Românie, trăiască un Popor!!!

Ce-ți doresc eu ție, Dulce Românie?
Țara mea de doine, scumpul meu popor!

Brațele deschise, chiar și legi nescrise
Ne unesc și-n vise, un mîndru Tricolor!
Ce-ți doresc eu ție, Scumpă Românie?
Maica mea cea bună, demnă de iubire,
Fii mereu prosperă,  dîrză și eternă!

Pentru o vecie, să avem unire!
Scumpă Românie, cum am fost pe vremi.
Dușmanul cel mare, despărțit-a oare,
Frații tăi de sînge, cît geme un popor?
Ce e o hîrtie, un pact de nebunie?
Pentu acei ce-n vene le curge-un sînge -
Un sînge de român, pentru a-i învinge!

Ce-ți doresc eu ție, Mîndră Românie?
Deșteaptă-te române, trezește-te popor!
Cu ”focu nostru-n vine”, cu brațe de stapîne
Cu sfînta limbă cea română a noastră -n glie

Eterni să jubilăm, Trăiească o Românie!!!
 LA MULTI ANI, O, POPOR!!!

FRUCTUL INTERZIS E DULCE

A fost o zi de mai și prima mea decepție...
   Crina închise stîns pleoapele ochilor ca două măsline grecești și savura natura plină de splendoare... De cînd se ținea minte, permanent se visa zină, princesă, mireasă...

   Dornică de o schimbare invazivă, de un miracol plutitor în eter, de acel necunoscut incert, Crina era sigură că el, prințul din visele sale de copilă romantică, o va găsi. O va face fericită...
   Deși nu dorise să vină la acest picnic, a acceptat invitația amicii sale care o implorase de mult timp. Ș-apoi, se gîndi în sinea sa:”Unde îl voi întîlni pe prințul la care visez? Unde, unde? Cu siguranță că nicaieri, dacă nu ies din casă...”

Ochii șireți a lui Ion nu se mai luau de la chipul Crinei. Ii examinau minuțios toată făptura feciorelnică. Ii privi gurița mică, dornic să-i guste dulceața de pe buze. O privea pe furiș, dorea atît de mult să-i mîngîie părul ce-i vălura pe umerii rotunjori, apoi ochii lui curioși, se opriră la acele două ghemulețe pe care le purta fata în sîn, îi privi picioarele seducatoare... O poftă nebună și pătimașă îi atinse sufletul, îi trezi inima, îi tulbură sîngele...
   - Crino, hai și noi să facem o plimbare cu barca!
   - Ce? Nu, nu, mulțumesc, mai bine să-i așteptăm aici pe amicii noștri...
   - Dar nu ai vrea să plutești  în largul mării să-i admiri apele cristaline? E foarte frumos, Crino, nu ve-i regreta...
    - Bine, sunt deacord!
   Au ieșit în largul mării. Valurile plutitoare i-au dus departe de mal. Apa cristalină vălura lin și domol...
   - Ce minunăție!
   - Da, e foarte feeric... dar marea-i nimic pe lîngă tine, fetito!
   Alcoolul îi ridicase adealina în sînge și Ion devenea tot mai curajos. Priviri indraznețe îi izbucniră din ochii doritori ce o priveau țintă pe Crina. Mîinile lui Ion prinseră la mare curaj...
   - Crino, știi cît de mult îmi placi și te doresc!
   -Ce, cum îndrăznești?
Indrăznesc, scumpo, căci ești atît de dulce și te vreau, doar și tu mă dorești, nu nega...
   -Ba nu, nu te doresc, nici macar nu te plac, să-ți fie clar de la inceput!
   -Nu fi rea, fetițo, oricum vei fi a mea!
   - Nu mă atinge, eu nu voi fi niciodată a ta! Nu am nevoie de nici o aventură accidentală...
   - Lasa-te iubită de mine și taci! Și-i astupă gura cu sărutarile lui înabușitoare. O încleștase cu mîinele lui mari, o cuprinsese și o strînse și ea, subțirica și plapîndă, nu se mai putea desprinde din brațele lui vînjoase.
   - Mi..ii...!! Doar atît se auzi, din interior, respingîndu-l, dar nu putea face nimic.
Barbatul îi rupse nasturii bluziței, apoi și pe cei ai fustiței.
   - Lasa-mă!!! Nemernicule! Prostule!!
   - Ascultă, deșteapto, stai într-un loc și nu te mai zvîrcoli degeaba!
   - Nu, nu! Dă-mi pace! stiga Crina și-l lovea cu palmele, cu pumnii. Ion o apucă de păr:
   - Auzi, uită-te la mine, fată dragă, eu te arunc în mare și te voi scoate doar atunci cînd îmi vei accepta atingerile!
   -O, nu, nu! striga Crina disperată.
Ion o aruncă în mare.
   - Eu nu pot înota! Scoate-mă, te rog!
   -Ha-ha-ha!!! Vezi cum îmi ceri ajutorul, ai nevoie de mine? O apucă de păr:
   -Ce, te-ai răzgîndit, papușico? Facem dragoste?
   - Dar te rog, înțelege, eu așa nu pot...
   - Taci, proasto! Nici plînsul tau isteric nu mă va condiționa să-mi refuz visele fanteziste... Și o scufundă cu capul în apa mării cu care se îneca, apoi o scoase din nou la suprafață.
   - Acum ce zici, poate ți-a venit poftă de mine?
   - Te rog, Ion, te implor, nu-mi cere asta!
   - Atunci du-te dracului, tîrfa mîndră! Și-i dădu drumul părului pe care-l avea strîns în mîna lui. Corpul Crinei se scufundă în apă. Ea simțea cum se ducea la fund, cum se îneacă cu apa ce se ridică deasupra ei, dădea din mîni și din picioare fară întrerupere și ridicîndu-se se apucă de marginea bărcii. Ion călcă mîinile fetei cu picioarele lui.
   Durerea era prea mare și degetele ei lungi și subțiri se desprinseră de barcă și corpul ei slabit de încordare se lasă înapoi în mare. A mai facut cîteva sforțari asemanatoare, dar tot aceleași simțuri o întorceau înapoi.

Aceasta întîmplare schimbase total viața Crinei. De atunci nu-și mai găsea liniștea sufletului. Simțea ca și cum se rupsese ceva în interiorul sau. Parcă i se frînse o parte din suflet, de parcă o săgeată de foc îi trecuse prin inimă și-i lasă acolo o rană adîncă care nu avea să se cicatrizeze niciodată...
   Intr-un tîrziu, secatuită de puteri se pomeni la marginea unui mal, toată în sînge, cu hainele rupte... Se simțea goală pe dinauntru, neputincioasă și cu acel Ion îngenuncheat în fața ei, sarutîndu-i picioarele, implorind sa-l ierte...
   Irascibilă, ca o femeie pervertită de agonia unui monstru însetat de extaz, de cum ajunsese acasă, își aruncase la gunoi hainele terfelite și a facut un duș, de parcă voia să jupoaie și pielea de pe ea. Pe obrajii ei ca două jumatati de rodii curgeau bobițe mășcate ce nu se mai opreau... Dorea atît de mult să întoarcă timpul înapoi, să nu fi acceptat să treacă prin  acest test de rezistență, prin acea poveste neverosimilă, să nu fi acceptat acea ieșire la iarba verde, la mare, dar nimic nu mai putea fi întors, iar ceea ce pierduse era pe veci pierdut...
   Sfioasă din fire, și după cele intimplate cu sufletul tumefiat, Crina avea nevoie de-un echilibru emoțional. Dupa acea zi de pomină, care-i întoarse sufletul și inima pe dos, devenise și mai tacută, și mai gînditoare...
   Lacrimile o podideau. Fața-i ardea și-i fierbea întreg corpul, era toată în durere, în teamă și în mare rușine... Se întreba mereu: De ce? De ce? De ce anume mie trebuia să mi se întimple acestea? Dorea atît de mult să-și recapete pacea interioară, ce-i fusese răpită.
Motooul ei era să se țină pură pentru prințul la care visa incă din copilarie. Doar lui i se va dărui, la căsatorie. Vor fi fericiți pănă la adinci batrînețe...
   Dar acum toate visele și aspirațiile i-au fost tăiate, spulberate, înecate in valurile mării.  Acele frînturi de amintiri, care renășteau adesea în sufletul ei o duceau în infern...

( FRUCTUL INTERZIS E DULCE,  Liliana Vieru, Roman/ Editura Pontos, Chișinau 2017, Capitolul I, Viața și surprizele sale...,  pag. 6-10)

Cucul

Cît e pădurea de mare,
Cucul cuibul său nu are.
Azi e ici, mîne-i colea,
Vreau, fac pui și tu mi-i ia
Și mi-i crește dumneata!

Iată așa vara întreagă
Cucul rege se distrează,
Iar cînd iarna în prag vine,
Cucul uită de rușine,
Și la cuib străin revine:

 - Eu îs tare necăjit,
Soțioara m-a gonit
Și-am rămas eu singur - cuc,
Nu am unde să mă duc!

Și rămîne dragul cuc
Să ierneze în alt cuib,
Iar cînd primăvara vine,
Cucul iar se simte bine,
Uită de îndatoriri,
Uită și de-ai săi copii.

Puișorii cucului,
Piuiesc, dar nuștiu cui,
Căci cucul i-a părăsit,
Chiar de el i-a zămislit!

Plîng sărmanii viața toată,
Că n-au dragoste de tată,
Doar pădurea îi a lor,
Cerul blînd și sclipitor.

Maică-sa, cu aripele-n pământ
Alergînd și căutînd,
Din văzduh și din pământ
Hrană pentru ai săi copii,
Ce-au rămas la număr trei,
Ca să-i crească, că-s e ei!

Cucul însă cuc rămîne,
Vara trece, iarna vine...
Și așa viața întreagă -
Umple el pădurea toată,
Puișori străini de soartă...

Din păcate, dragii mei,
”Cuci” avem pe unde vrei.
Cucul îi pasăre, măi frate,
Însă omu-i lașitate.
Cucul conștiință n-are,
Omul însă toate are!

”Oameni - cuci”, băgați de seamă,
Nu lăsați în chin să geamă,
Ai voștri prunci nevinovați,
Ce prin lume îi purtați...
Va veni o zi în care,
Vom răspunde fiecare
Pentru toate, să știți zău,
În fața Lui Dumnezeu!

(NU SUNT DECIT IUBIRE, Versuri/ Liliana Vieru, Chișinau, 2011, editura Pontos, pag.76-77)

Dupa moarte pocaința nu-i!

Trece moartea pe carare,
Cu o coasa in spinare
Și te-ntreaba a mirare:
 - Tu ești gata de plimbare?

 - Nu, desigur, cum altfel,
Caci mai am in viata un țel
Și chiar mult la el visez,
Nu, nu pot sa te urmez!

Moartea ride: ”Ha!Ha!Ha!
De ales ai Da sau Da!
Nu te cruța nimenea
In imparația mea!

N-are rost ca sa te pling,
Ca oricum ai fost nating.
Pe aproape n-ai iubit,
L-ai ignorat, l-ai pedepsit.

N-ai iubit pe cel ce poate,
Mama, sora, tata, frate
O iubire sa-ți arate,
Ai urmat carari deșarte!

Și acuma, dragul meu,
Iți arat ce vreau doar eu:
Sa te duc in lumea-n care,
Tu nu ai in veci scapare.

N-o sa plingi de frigul iernii
Ci-o sa plingi de al gheenei.
Fiindca-n lume ai fost meschn,
Iți arat al mortii groaznic chin.

Și-ntr-un foc nestins de aci,
Ve-i fi pirjolit de draci...
Vei striga in gura mare,
Vei visa la nori si soare

Și vei vrea sa-ți ceri iertare,
De la cei ce fara jale,
I-ai nesocotit fara cruțare.
Vei raspunde acum de toate,

Pentru faptele-ți create.
Pentru rau și puțin bine,
Pentru nelegiuire, rușine -
Moartea te-a ales pe tine.

Acum ințelegi pe bune,
C-ai greșit și nu e gluma.
Ai ințeles, dar nu poti nmic sa spui,
Caci dupa moarte pocaința nu-i!”

( NU SUNT DECIT IUBIRE, Chișinau, Pontos 2011/ Versuri, Liliana Vieru, pag.106-107)

Sunt nascuta din iubire!

Sunt inspirata din pasiune,
Si plamadita din dorinta,
Apoi dospita din armonie
Si-adusa-n lume cu credinta!

Vin din aluatul mult crescut,
Din plina tava a nemuririi...
Ma trag din radacini de nestiut
Ascunse pe pamant din vii decenii.

Sunt revarsata pe un picior,
Pe unul nu prea ideal,
Sunt adusa pe pamant din zbor
Din fiica bunicii si-al bunicului fecior.

Sunt nascuta din iubirea
Unor mari pe veci indragostiti
Si-s sigura-n a mea credinta
Ca sunt ei cei mai buni parinti!

(Univers etern, femeia, Versuri Liliana Vieru, Chisinau editura Pontos 2016)