Totul parea o gluma. Si vintul si ploaia si praful gros din aierul care amesteca in virtejuri mari-totul ne pregatea de un potop ce va inghiti si cerul si pamantul cu tot ce era pe el: copaci, case, oameni, vite, paduri...
Latrat de caini, strigate agitate, vaiete disperate. In haosul acela nu-ti dadeai seama ce se intimpla. Mi se parea ca visez si am nimerit in unul din filmele de groaza, insa nu erau nici una, nici alta. Toti eram cuprinsi de o spaima ce pusese stapinire pe noi fara a ne da seama de aceasta. Bietele gaini cotcodaceau speriate, covitaituri, latrat de caini, bocete, vuiete, trasnete, disperari...
In acea noapte ma intorceam cu prietena mea din schimbul doi, de la fabrica de vin la care lucram temporar pe atunci, aflindu-ma in vacanta de vara, pentru a-mi putea acoperi putin necesitatile studentesti. Soseaua lata parea un riu de munte, apa ne ajungea pina la genunchi. De sus turna, de parca se sparsese cerul. Ne-am apucat de mani cu totii: femei, fete si un singur barbat care era cu noi, nenea Ion Mindrescu, lacatusul din sectia de turnare. El ne stiga sa ne luam de mani, ne prindeam in graba mare, caci de frica eram gata cu totii sa ne agatam de orice pai. Ascultam de sfaturile lui nenea Ion. A uramt alt ordin:
- Cuprindeti-va ca la Jocul cel mare, fetelor! Impletiti bratele strins si tineti-va din toate puterile, dealtfel ne duce apa si pe noi. Inaintam cu greu. Prin apa ce se ridicase pin-la briu, erau copaci, buturuge, oi, porci, gaini, pietre, ce loveau in picioarele noastre zdrelite de lovituri.
Inaintam si ne rugam lui Dumnezeu sa ne scape. Am ajuns la rascruce, aproape de pod. Aici matusa Axenia trebuia sa coteasca pe partea cealalta a podului. Insa era imposibil. Apele mari innecase podul, ripa nu mai era ripa cea adinca, parea un ocean intreg. In tumultul acesta am zarit pe cineva... Era o femeie, care striga disperata, mai binezis auzeam strigind disperata pe cineva sa-i dea mana. O voce de barbat ii raspundea inecindu-se cu apa murdara sa nu-i fie frica, ca el se straduie s-o ajute, un strigat de copil de pe partea cealalta a podului ne-a lovit parca cu ceva in cap. Apa zbura foarte repede, ducindu-i pe cei doi, ca mai apoi am crezut ca am avut halucinatii. N-am fost in stare sa-i salvam. Nenea Ion ne-a strigat ceva sa ne revenim din starea de soc in care eram. Le striga ceva femeilor care boceau si-si luau iertaciune de la copilasii, sotii de acasa, si una de la alta.
Nenea Ion injura si inainta, tirindu-ne dupa el, cu toate ca pina atunci nu-l auzise nimeni sa spuna cuiva un cuvint de rau. Era scump la vorba, vorbea rar si atunci cind vorbea, alegea cuvintele de parca erau sa fie ambalate ca si sticlele pentru export. Nu era timp de ales. Ne-a ordonat la toate (eram sase la numar) sa-l ascultam si sa facem cu strictete ceea ce ne spune el. Am ajuns cu mare greu linga Casa de Cultura. Aici era si mai greu. Apele veneau si mai inraite peste noi. Lui nenea Ion i-a zburat basca din cap, prietenei mele insa i s-a intimplat ceva ingrozitor, nu putea sa mearga, striga fara intrerupere;
- Piciorul! Piciorul! Nu pot, ajutor!
Ne-am facut cerc, tirindu-ne cu greu, astfel incit toate loviturile de pietre, bete din apa le prindeam noi, iar pe Lucica o tiram din urma noastra. In sfirsit am ajuns aproape de poarta lui nenea Ion. Am cotit la stinga, asa un ghem cum eram am intrat in ograda. Aici toti ai casei strigau disperati catre cer sa-i auda Mintuitorul.
Matusa Alexandra, mama lui nenea Ion cuprinsa de cei trei copilasi ai lui plingeau de frica si de bucurie cind ne-au vazut in ograda lor. Toti am cazut in genunchi, multumindu-i Domnului ca ne-a auzit ruga. Taca Larisa, sotia lui nenea Ion, a scos niste prosoape, camasi de-ale soacrei, de-ale ei si ne schimbam cu toatele, dirdiind de frica mai tare cit de frig.. Plingeam cu totii. Caci urita mai e si moartea asta si nimeni n-o doreste. I-am spalat Lucicai piciorul, apoi i-am legat doua scindurele infasurate in poalele camasii bunicai Alexandra si ne-am culcat care si unde. Eu cu Lucica ne-am culcat la podele, eram moarte de oboseala.
A doua zi furtuna nu mai era. Insa o veste ingrozitoare impinzise satul in lung si-n lat. Oamenii ii cautau pe cei doi din asta noapte. I-au gasit la marginea satului innecati in namolul de la damba.
I-au inmormintat in acelasi mormint. Copilul lor a ramas in viata. Oamenii, insa nu stiau si contiunuau cautarile cadavrului acestuia. Spre seara satul a rasuflat usurat, caci fiul sotilor Codreanu, Dumnezeu sa-i ierte, a scapat ca prin minune.
L-au infiat niste rude din sat. Tot satul i-au petrecut pe ambii in ultimul lor drum.
Nenea Ion a devenit si mai tacut decit a fost mai inainte. Ma uitam la el a doua zi pe furis. Cu toate ca parea sa fie linistit, de parca nici n-a trecut prin iadul din acea noapte, simteam ca in adincul sufletului lui se petrecea ceva ca si in al meu. S-a intors si mi-a spus:
- Stiu la ce te gindesti, acest gind ma chinuie si pe mine, dar n-am putut face nimic, riscul era prea mare, va pierdeam si pe voi, Dumnezeu mi-i martor. Dar cu toate acestea nu-mi pot gasi linistea, iar sufletul ma doare, se zbate ca o pasare inlantuita...
Latrat de caini, strigate agitate, vaiete disperate. In haosul acela nu-ti dadeai seama ce se intimpla. Mi se parea ca visez si am nimerit in unul din filmele de groaza, insa nu erau nici una, nici alta. Toti eram cuprinsi de o spaima ce pusese stapinire pe noi fara a ne da seama de aceasta. Bietele gaini cotcodaceau speriate, covitaituri, latrat de caini, bocete, vuiete, trasnete, disperari...
In acea noapte ma intorceam cu prietena mea din schimbul doi, de la fabrica de vin la care lucram temporar pe atunci, aflindu-ma in vacanta de vara, pentru a-mi putea acoperi putin necesitatile studentesti. Soseaua lata parea un riu de munte, apa ne ajungea pina la genunchi. De sus turna, de parca se sparsese cerul. Ne-am apucat de mani cu totii: femei, fete si un singur barbat care era cu noi, nenea Ion Mindrescu, lacatusul din sectia de turnare. El ne stiga sa ne luam de mani, ne prindeam in graba mare, caci de frica eram gata cu totii sa ne agatam de orice pai. Ascultam de sfaturile lui nenea Ion. A uramt alt ordin:
- Cuprindeti-va ca la Jocul cel mare, fetelor! Impletiti bratele strins si tineti-va din toate puterile, dealtfel ne duce apa si pe noi. Inaintam cu greu. Prin apa ce se ridicase pin-la briu, erau copaci, buturuge, oi, porci, gaini, pietre, ce loveau in picioarele noastre zdrelite de lovituri.
Inaintam si ne rugam lui Dumnezeu sa ne scape. Am ajuns la rascruce, aproape de pod. Aici matusa Axenia trebuia sa coteasca pe partea cealalta a podului. Insa era imposibil. Apele mari innecase podul, ripa nu mai era ripa cea adinca, parea un ocean intreg. In tumultul acesta am zarit pe cineva... Era o femeie, care striga disperata, mai binezis auzeam strigind disperata pe cineva sa-i dea mana. O voce de barbat ii raspundea inecindu-se cu apa murdara sa nu-i fie frica, ca el se straduie s-o ajute, un strigat de copil de pe partea cealalta a podului ne-a lovit parca cu ceva in cap. Apa zbura foarte repede, ducindu-i pe cei doi, ca mai apoi am crezut ca am avut halucinatii. N-am fost in stare sa-i salvam. Nenea Ion ne-a strigat ceva sa ne revenim din starea de soc in care eram. Le striga ceva femeilor care boceau si-si luau iertaciune de la copilasii, sotii de acasa, si una de la alta.
Nenea Ion injura si inainta, tirindu-ne dupa el, cu toate ca pina atunci nu-l auzise nimeni sa spuna cuiva un cuvint de rau. Era scump la vorba, vorbea rar si atunci cind vorbea, alegea cuvintele de parca erau sa fie ambalate ca si sticlele pentru export. Nu era timp de ales. Ne-a ordonat la toate (eram sase la numar) sa-l ascultam si sa facem cu strictete ceea ce ne spune el. Am ajuns cu mare greu linga Casa de Cultura. Aici era si mai greu. Apele veneau si mai inraite peste noi. Lui nenea Ion i-a zburat basca din cap, prietenei mele insa i s-a intimplat ceva ingrozitor, nu putea sa mearga, striga fara intrerupere;
- Piciorul! Piciorul! Nu pot, ajutor!
Ne-am facut cerc, tirindu-ne cu greu, astfel incit toate loviturile de pietre, bete din apa le prindeam noi, iar pe Lucica o tiram din urma noastra. In sfirsit am ajuns aproape de poarta lui nenea Ion. Am cotit la stinga, asa un ghem cum eram am intrat in ograda. Aici toti ai casei strigau disperati catre cer sa-i auda Mintuitorul.
Matusa Alexandra, mama lui nenea Ion cuprinsa de cei trei copilasi ai lui plingeau de frica si de bucurie cind ne-au vazut in ograda lor. Toti am cazut in genunchi, multumindu-i Domnului ca ne-a auzit ruga. Taca Larisa, sotia lui nenea Ion, a scos niste prosoape, camasi de-ale soacrei, de-ale ei si ne schimbam cu toatele, dirdiind de frica mai tare cit de frig.. Plingeam cu totii. Caci urita mai e si moartea asta si nimeni n-o doreste. I-am spalat Lucicai piciorul, apoi i-am legat doua scindurele infasurate in poalele camasii bunicai Alexandra si ne-am culcat care si unde. Eu cu Lucica ne-am culcat la podele, eram moarte de oboseala.
A doua zi furtuna nu mai era. Insa o veste ingrozitoare impinzise satul in lung si-n lat. Oamenii ii cautau pe cei doi din asta noapte. I-au gasit la marginea satului innecati in namolul de la damba.
I-au inmormintat in acelasi mormint. Copilul lor a ramas in viata. Oamenii, insa nu stiau si contiunuau cautarile cadavrului acestuia. Spre seara satul a rasuflat usurat, caci fiul sotilor Codreanu, Dumnezeu sa-i ierte, a scapat ca prin minune.
L-au infiat niste rude din sat. Tot satul i-au petrecut pe ambii in ultimul lor drum.
Nenea Ion a devenit si mai tacut decit a fost mai inainte. Ma uitam la el a doua zi pe furis. Cu toate ca parea sa fie linistit, de parca nici n-a trecut prin iadul din acea noapte, simteam ca in adincul sufletului lui se petrecea ceva ca si in al meu. S-a intors si mi-a spus:
- Stiu la ce te gindesti, acest gind ma chinuie si pe mine, dar n-am putut face nimic, riscul era prea mare, va pierdeam si pe voi, Dumnezeu mi-i martor. Dar cu toate acestea nu-mi pot gasi linistea, iar sufletul ma doare, se zbate ca o pasare inlantuita...
Комментариев нет:
Отправить комментарий