среда, 22 июня 2016 г.

CUM TI-E SOARTA, FEMEIE?

O viata plina de durere,
O soarta harazita de chin -
Aceasta-i viata ta, femeie,
Acesta-ti este al tau destin.

Vreai sa-ti aperi demnitatea,
Iti amintesti ca esti  femeie,
Dar pentru el in lumea asta,
Nu esti nimic si na-ai putere.

De dai vreun sfat cuiva,
Iti amintesti ca esti femeie,
Si nimeni nu ti-ar asculta,
Nicicind dorita ta parere.

De-ai vrea sa plingi, sa cinti,
Sa-ti amintesti ca esti femeie,
Iar daca uiti, nu vreai sa-l strigi
Pe cel ce te-a intristat o vreme.

вторник, 21 июня 2016 г.

DE-AR AVEA PAMANTUL GURA...

Exista pe lume un muzeu universal, uimitor si miraculos ce se afla chiar sub picioarele noastre. A patrunde in el, nu este greu, intrarea nu se deschide, ci se sapa adinc…
Si fiecare dintre noi devine cercetator si argeolog dupa nivelul lui personal de percepere si cunoastere a acestui dar de “ a sapa”. Acest muzeu este TERA, iar exponatele lui suntem noi, si lumea ce ne inconjoara….
   E bine ca anume omul este sortit sa fie “exponat “al  Terei. Dar asta nu inseamna ca omul, ce-I pus in “capul mesei” are dreptul de-al exploata, ori a-l distruge. Dimpotriva el, omul pamantului e dator sa-l ingrijeasca, sa-l cultive, sa-l pazeasca sfint de toate “bestiile” si “urgiile” ce vor sa-l nimiceasca. Desigur ca in masura posibilitatii sale omenesti… Odata venit pe pamant, omul are deja acest dar de Sus, din Universul Etern. Cel Ce-I daruise suflarea si existenta, deja ii crease si comoditatile si luxul aici pe pamant. Doar de om, depinde aproape totul, deoarece el este stapin pe pamant. De la prima aparitie a sa pe pamant Dumnezeu i-a dat o po runca sacra: “ Cresteti si va inmultiti si stapaniti pamantul” (FacereaI 22). Stapiniti-l, asta a fost motoul, dar nici intr-un caz distrugeti-l! Intr-un alt verset din Biblie Domnul ne da clar de inteles ca va nimici pe acel de-si va bate joc, sau va distruge pamantul, cu tot ceea ce a creat El si a binecuvantat. Deoarece cine nimiceste creatia si munca Creatorului se distruge pe sine insusi, netinind cont ca el insusi este o particica din lucrarea Acelui ce i-a dat suflare vie de viata.
   Ma uit la noi,  la oamenii de azi, ma uit la situatia chiar si economica in care suntem, arunc o privire retrospectiva si in trecutul acestei lumi, privesc poate si mai visator in viitorul imaginat si inventat de insusi “glanda” mea de inchipuire… Da, ne e greu, avem multe griji, nevoi si necazuri nealinate si poate neimpartasite. Intr-adevar, exista la noi multi oameni necajiti si chiar foarte chinuiti…
Oameni, ce abia rasulfa aier, unicul dar gratis pe Tera, defapt…
Dar tare ma doare sufletul, tare ma frige inima ca un frigar, cind ii vad pe alti oameni, care avind de toate: case-palate, vile luxoase, limuzine, bani in conturi si de toate, si fura, distrug si-si bat joc de pamant… Ma uit chiar si la consatenii mei, poate si la vecinii mei…., parca au de toate, casa, masa si mai mult decit atit. Doamne, zic eu, oare ce-i mai trebuie omului acesta?
Oare nu-i de ajuns o masina, doua de lemne?( ca sa iasa din iarna) Nu desigur, el fura padurea, o taie, o distruge ca un barbar. Aici e vorba de omul ” de rind”. Dar sunt si oameni cu “inaltimi si latimi” mult mai “spatoase”, la nivel de guvernatori  si mari demnitari de stat. Acestea au o alta masura ( defapt nici nu o mai au…). Unde pasesc – totul “primenesc” ( forteaza si privatizeaza, aduna si fura, ca la ei viata e buna, cei din jur raman o gluma…).
Este strigator la cer ceea ce se intimpla in zilele de azi. Dar incepind de la furnica si terminind cu opinca, toti ( cu exeptia citorva), sunt lacomi si chiar meschini. Fura cit pot si de asta li-i “in cot”…Ca ei sunt stapinii pamantului.
   De-ar avea pamantul gura, multe ar putea sa-mi spuna. El, batrinul pamant, multe rabda si indura. Oare cit ne va mai putea suporta atita?
De-ar avea pamantul gura ar zice:
-Oameni buni, omeniti-va! Dati-va seam ace faceti!
Nu, pamantul de-ar avea gura nu ar zice, el ar striga din toate baierile inimii:
-AJUNGE!!!! Opritiva!!!
Si poate s-ar desface si i-ar inghiti pe loc. I-ar inghiti pe toti raufacatorii sau ia-r da hrana vulturilor nesatuli, sa le faca si lor aceea ce fac ei cu pamantul si cu tot si toate ce sunt pe el. Om pe om il nimiceste. Unul se crede mai superior celuilalt. Si de unde atita minte? Din cugetul bintuit de luxul si fotoliul acaparat sau cersit, ca mai apoi sa suga tot single celui sarman si nenorocit. Toate-s pina la un timp… Toti venim din acelasi loc, toti avem parinti, sau am avut, toti o viata si o soarta. Numai ca altii se mai considera si “ buricul pamantului”, necatind la simplul fapt, ca nu-i mai bun nici mai superior nici pe aproape decit ceilalti pamanteni. Ei, dar insusi gindul de “buric” ii da mare putere.
Dumnezeu ne-a dat la toti o viata, o mama si un tata. Si odata cu acestea o sansa reala de a ne bucura de toate bunatatile pamantului.  A fi stapini si buni gospodari de a semana , si cultiva, a munci din greu, ca mai apoi sa stingem roada bogata. Mereu am fost invatati de mici ca: “Munca este legea omului”, si ca: “Prin munca omul e slavit”, sau cum a zis si apostolul Pavel: “Cine nu lucreaza nici sa nu manince!”
Si toti copiii bunilor parinti asa si faceau, adica se straduiau sa munceasca cit mai mult si mai bine, pe cind altora lenosi “pina si in unchii”,  li se ofera totul pe tava. Si unde-i dreptatea, in care colt?
Da, si dreptatea e un mare deficit la noi… E o Zina buna, furata de cel rau, e rapita si maltratata de mai multe veacuri.  Ea sta nelinistita si ingrijorata  in “castelul bintuit” al Vicleanului nerusinat ce stapineste acest tinut, acest pamant. Sta inlantuita-n zidul minciunii si al tradarii, plinge cu lacrimi amare si –L roaga pe Dumnezeu sa o elibereze din chinul satanic. Varsa siroaie de lacrimi peste pamant, formand oceane si riuri infinite, susura prin vazduhul pamantului, murmura abia deslusit in reflectarea apei vii a lacului sperantei. Astepta narabdatoare timpul eliberarii de sub jug. Caci are muti dusmani: lacomia, prostia, fatarnicia, minciuna, tradarea, hotia, asuprirea, indiferenta, care toate la un loc lucreaza cot la cot  cu vrajmasul vrind s-o inmorminteze…
   Dar dupa cum am mai spus ca toate au un inceput si un sfirsit. Toate au o rasplata la timpul sau, toti avem, sau vom avea aceea ce meritam defapt. Unica flacara a sperantei este timpul. Sa avem rabdare caci el, va veni… Va veni timpul in momentul potrivit si va elibera Regina Dreptate din captivitate, si odata cu eliberarea ei vom fi liberi si noi, ceilalti sclavi ai pamantului.
Da, vom fi liberi pin la urma, vom savura din adevar si vom sta la masa cu dreptatea, vom manca  pe saturate din toate darurile ei sacre. Grabiti-va cu totii cit nu-i tirziu, sa rivniti spere calea ingusta a sperantei sfinte. Veniti acum, cit nu s-au inchis portile Sperantei si ale Credintei. Inca putin si ele se vor inchide.. Daca reusesti sa intri in regatul ei, devii cel mai fericit om de pe Tera, iar de nu, atunci ramii jerva a intunericului vesnic si al chinului fara de sfarsit. Ai grija ce alegi sa culegi.

De-ar avea pamantul gura, asta cred ar avea sa ne spuna!

TREI LUPI (povestioara)

 A fost cindva un lup si o lupoaica, care aveau trei lupsori superbi.  Iata ca intr-o zi bate cineva la usa:
-Ie-si lupule, afara, daca nu iti ard casa cu voi toti din ea, sotie si copii!
Lupul a iesit afara si a fost impuscat…
Peste citva timp, iar bate la usa cineva cu aceeasi voce:
-Iesi lupoaico, afara, de nu iti dau foc la casa si la copilasi!
Lupoaica nu dorea sa moara, dar s-a sacrificat salvindu-si lupsorii, iesind afara. La fel si lupoaica fusese impuscata…
Astfel cei trei lupusori au ramas orfani…
Intr-o zi prin padure se auzi un zgomot puternic. Lupsorii au alergat intr-un suflet pina intr-acolo. Au dat de un barbat peste care cazuse un stejar mare si inalt. Acestea au ros cu coltii coaja de pe copac, au dat cu labutele si picioarele copacul la o parte, dupa care au adus omul fara cunostinta acasa la ei, in vizuina din padure. L-au asezat pe un covoras de frunze, ia-u dat sa bea apa, i-au adus sa manince mure si ciuperci.
   Ingrijit cu dragoste si blindete, omul s-a insanatosit si a privit in jurul sau cu uimire:
-Voi…sunteti niste finite minunate. Va multumesc pentru tot ce-ati facut pentru mine…
Apoi ii privi cu recunostinta, intrebindu-i:
-Dar unde sunt parintii vostri?
Lupusorii se privira toti trei in ochi unii pe altii, din care izbuhneau siroaie de lacrimi si suspine innabusite din adincul pieptului…
Atunci cel mai mic lupusor rupse tacerea:
-Mama si tata au fost impuscati!
   Omul, si-a dat seama, cine defapt l-a salvat de la moarte. A inteles cit de mult a gresit si ce mare pacat si-a luat pe suflet… cine putea sa se gindeasca vreodata la asa ceva… doar facind bine mai poti miza ca binele il vei  gasi, dar el a facut rau…si a fost rasplatit cu bine…. Acest om, fara suflet a fost salvat de lupi, el insusi fiind nimeni altcineva decit ucigasul parintilor lor.
Acesta indata cazu in genunchi in fata lupusorilor si-si ceru iertare pentru toate suferintele si necazurile ce le-au suportat ei, din pricina fardelegii comise de el.
-Acum, pe drept merit sa fiu pedepsit cu moartea…Deci faceti ce doriti cu mine, eu sunt in maniile voastre!
   Lupii la-u privit in ochi si unul dintre ei i-au spus:
-Merji acasa, caci te asteapta copilasii… noi stim cum e cind pierzi pe cei mai dragi.
Apoi acel mai mic adauga:
-Nu ne piermitem sa lipsim pe cineva de viata, mai cu seam ape un parinte, care este asteptat acasa de copiii sai…
Lupul mijlociu:
-Noi te-am iertat!

Du-te si sa nu mai faci ce-ai facut niciodata!!!

воскресенье, 19 июня 2016 г.

ARTISTUL


Cit e rotund pamintu-n lung si-n lat,
Artistu-i tare ocupat, ca-i talentat.
Azi cinta pe la Nord, iar mine e la Sud, departe,
Azi se insoara, iar mine, chiar si se desparte…

Asa e viata de artist acum,
Azi te adora si mult te iubeste…
Iar mine te arunca-n drum
Caci alta-n viata-i se iveste.

Cinta, cinta lin un artist,
Cinta frumos cu vioara,
Iar pe undeva prea trist
Ii plinge copilasul seara…

Artistul nostru-i tare intrebat,
Pleaca-n turneie, concerteaza neincetat.
Nu vede, nici aude glasul nimanui,
Caci ca el in lume nimeni nu-i!
  
Uite asa viata vesel isi petrece
Nu mai stie cind e cald, ori rece.
Ocupat, fiind nu s-a dezmieticit,
Nici n-a observant ca a imbatrinit…

Feciorasii mari ca brazii au crescut
Artistul –“tata” si-a amintit de ei:
-Veniti la tata, caci eu va-m facut,
Eu sunt al vostru si voi ai mei!

Flacaii, il priveau ca pe un strain,
Sufletul lui se umplea de-un mare chin…
“-Toata viata a-i trait cum ti-a placut,
Nu ti-a pasat, cit ne-a durut..

Tu ai scupat pe tot ce-a fost mai sfint
Si ai calcat in picioare al tau juramint!
Nici olarul nu-si paraseste vasele de lut..
Nici cocorii  puii, cum tu ai facut!

Nici sarpele nu-si lasa puii lui in lume,
Dar “tatii” isi  adun comori si nume!
Tu ai cintat frumos, azi te felicitam,

Incepe a dansa, noi nu te deranjam!

POEMUL UNEI PISICUTE


A fost cindva pe pamant,
O pisicuta, ce miorlaind,
Aprinse-n toti iubirea lor
Si-o adorau ca mare dor.

Era mindra si frumusica,
Era alba-alba si pufosica,
Avea blanita de catifea
Si toata lumea o admira.

Era inteleapta si priceputa,
Superba-n toate si conceputa:
Labute albe si picioruse,
Plina de viata si jucausa.

Si multi motani din minti scotea,
Maniera ei chiar ii vrajea.
Ea-I neglija si le spunea:
-Nu ma privi, nu sunt a ta!

Avea tinuta de aristrocrata,
Ochi senzuali de ciocolata,
Avea gurita de “nu ma uita”,
Si unghisoare ca nimenea.
  
Ce sa va spun e minunata,
E tinara, stilata, talentata,
Cinta si cintece, danseaza,
E numai buna de mireasa.

Privind la ea, toti se opreau,
Din mersul lor si o priveau,
Un mare foc in inimi le izbucneau
Dar pisicuta miorlaia “Miau!”, “Miau!”

Dar intr-o zi un sur motan,
Se indragosti de ea si avan,
Inflacarat la ea spera,
Pisica-n mintea lui se infiltra…

El o privea cu” dor de Neptun,”
Si ochii lui i se roteau in jur,
Caci pisicuta nu-i raspundea
La priviri si la chemarea sa.

De la ea, motanul nu se mai dezlipea,
Pisoaica mindra –foc era…
In ochii lui de un verde impunator,
Se scufunda cu-al indiferentei dor.
  
Strapuns de pofta ei, de zi cu zi,
Din ceas in ceas, la ea, el se grabi.
E de neconceput  si e de nedescris,
Acel Vulcan ce-n el s-a aprins!

Porni sprea ea, pe inserat,
Spre Caramela, pasi prin sat,
Iar” motanica” cu pas cochet,
Ii zdrobi inima din piept…

-O seara buna, o moadmoaseli,
Rapus de-al tau superb mister,
Asi vrea sa facem cunostinta,
Dar cum s-o fac nu am stiinta…

-Ok, fie pe-a ta,
Caramela ma numesc!
Si-i intinse mina sa…
Drept semn prietenesc.

Motanul fascinat,
Ii saruta mina emotionat:
Apoi i-o intinde si pe-a lui:
-Cocos, imi zice, asa sa-mi spui!
  
-Cocos…ii.., am inteles,
Te crezi motanul plin de sens?
-Mda.. asa si mie mi se pare…
La dispozitia dumitale!

Caramela, de sus in jos il privea,
In sinea sa si ea-l placea…
Iar motanul cu-n suris,
Isi incepu al sau discurs:

-Duduie, cred ca a venit ceasul,
Sa-ti indrepti spre mine pasul:
Accepta tu, iubirea mea,
Si fii te rog mireasa mea!

Caci eu sunt un motan dotat
Si-n fapte bune manierat,
O sa te inalt mai sus de stele
Ve-i fi regina vietii mele!

O sa-ti cobor luna la picioare,
O sa te inalt mai sus de soare!
Nu ma respinge, scumpa mea,
Vreau sa primesti inima mea!
  
Si Caramela rusinata,
Surprinsa in sclipiri de noapte,
Ii tremura blanita toata,
De declarative frapata…

-Miau, miau, miau, ce sa-ti zic,
Tu vreai sa-mi fii fidel amic,
Sa-ti petreci viata ta cu mine,
Sa ma iubesti la rau si bine?

-O, da, o, da, iubita mea,
Eu inima din piept ti-asi da,
Caci fara tine nu mai pot,
Doar pentru mine tu esti tot!

Esti frageda si atit de draguta,
Esti inocenta si harnicuta.
Am sa te invat cum sa iubesti,
De dorul meu sa te topesti!

Si indata la piept a cuprins-o,
Cu-al sau farmec a convins-o
In ospetie la el sa se duca…
Si acolo convingator sa o seduca…

Ajunsi in a motanului camara,
Cocos, ii cinta un djas la chitara,
Mai apoii  ii consacra o serenada
Si-i preschimba viata toata…

O alinta si-o iubeste,
O incinda, o doreste…
Iar Caramela emotionata,
Ii tremura blanita toata…

Si-n amor virgin inuntind,
De toti si toate ei uitind…
Sa-u iubit cu mare dor,
Sa-u supus lui Cupidon…

Si din scinteiea dragostei,
Sa-u nascut trei motanei.
Sunt pufosi si scamosi,
Dintre motani-cei mai frumosi.

Unul e alb, altul e sur,
Si celalalt  este roscat,
Il privesc in ochi pe “Neptun”
Zimbindu-i neincetat.

Si motanul uite-a asa
Isi admira familia…
Era in sublimul fericirii,
Si in extazul implinirii.

-Ah, cit de incintat eu sunt,
Ma bucur de momentul sfint!
Da, sunt sot, si sunt tatic,
Altceva nu mai vreau nimic!

O, Caramela, scumpa mea,
Iti multumesc pentru amor,
Pentru acest dar din partea ta,
Pentru comorile din noi!

Si Caramela contopita,
De-a lui Cocos, dulce ispita,
La pieptul lui se alipeste,
El o saruta voiniceste…

Si motaneii fericiti,
Isi admirau ai  lor parinti…
Se ghemuiau, se intindeau,
Rideau, sareau, nu oboseau.
                    
Ei se invirtesc, se zbenguiesc,
Se joaca si se hirjonesc.
Sunt admirabili si dragalasi,
Trei motanei, trei ingerasi.

Caramela dulce-i alapteaza,
Motanul tata ii vecheaza,
Ii leagana, ii inveleste
Ii iubeste parinteste.

Dar intr-o zi, motanul tata,
Isi da seama dintr-o data,
Ca are multe responsabilitati,
Griji, nevoi ca sa vedeti…

Pus  pe-un val de ginduri grele,
Ii vorbeste Caramelei:
-Draga mea, eu vreau sa-ti spun,
Acest destin este cam dur…

E tare dificil traiul la noi,
Deja numai suntem doar doi,
De fapt, suntem noi doi, trei..
Adica cinci, eu, tu si ei…
  
Ai nostril gingasi motanei,
Da, ii iubesc nespus pe ei.
Si de aeea, draga mea,
Eu trebuie sa fac ceva…

Am luat o hotarire, deci,
Eu nu mai pot sa stau pe aici…
Da, eu ma duc in alta parte,
Sa-mi fac cariera, bani si carte.

Plec pe un timp in alta lume,
Sa va aduc o bucata de pane…
Motaneii sa-i crestem, sa-i ridicam
Si-un viitor mai bun sa le acordam.

Tu ramii te rog, cu ei,
Si ai grija de toti trei!
De indata ce ma intorc,
Eu de grija o sa va port.

Toate-n lume o sa aveti,
Si  va rog, sa ma credeti.
Iar acum, draga mea,
 Te sarut si pa pa pa!

Si asa motanul, tatal lor,
A plecat pe-un alt ogor.
Sa munceasca, sa adune,
Hrana, caci nu era gluma!

Peste-un timp alt motan discret,
Le aduse familiei un coliet:
-Poftim o telegrama cu cite un os,
Transmise pentru voi de la Cocos.

Si de atunci na-u mai vazut,
Na-u mai auzit, nici intilnit,
Pe-al lor tata minunat,
Ce de ei el a uitat…

 A uitat de indatoriri,
Si de-ai sai iubiti copii…
A uitat de pisicuta,
C-a iubit-o, ca-i draguta…

A uitat de juramint,
Si de sacrul legamint….
A uitat, tot ce-a promis,
Regasindu-si un alt vis…

Trece-o vara, trece un an
Si motanul Cocos, avan,
Isi gaseste o alta soarta,
Se insoara in alta parte.

Caramela, nu-si vede capul,
De necaz si ea ca racul,
Vrea sa sa intoarca inapoi,
Sa uite de griji, nevoi…

Dar, stop, bre, ce sa-i faci?
Caci motanu-i plin de draci!
Umbla in genunchi, cerseste,
Dragoste pin te cucereste!

-A plecat, plecat sa fie,
Gata, am uitat de tine!
Viata mea am s-o traiesc,
Motanasii sa mi-i cresc!

Hai cu mama, scumpii mei,
Cei mai splenditi motaneii,
Ca mama cu drag v-a legana,
De baut, mincat va da…

Toate voi le ve-ti afla,
Cite zile voi avea.
Nu o sa va lipseasca nimic,
Asta voua va promit.

Pisicuta, harnicuta,
Isi spala plozii la fuguta,
Cu labuta ii  “chiteste”,
Ii hraneste si ingrijeste.

Dar tot mindra a ramas,
Cu trei “crai”, pasind la brat!.
Ea ii creste si ingrijeste,
Viata laor le-o daruieste.

De motani, nici sa auda,
La chemarea lor e surda,
Nici sa-i vada, nici sa-i creada,
Nici cu ei sa nu aiba treaba!

Caci necazuri doar aduc,
Mincinosi, plini de naduf…
Profitori si schimbatori
Si de suflet vinzatori!

E sarac acel motan,
Schimbator din an, in an,
Stie doar sa se insoare,
Si sa toarne lacremioare -

Pe ale pisicilor obraji,
Parasindu-le-n necaz…
Dar lasindu-le comori,
Copilasi de mari valori!

Ei cresc mari si se mindresc,
Cu a sa mama ce-o iubesc.
Caci mama e mama, intotdeauna,

Nu degeaba-n in lume-i una!

JOCUL "DE-A EVA SI DE-A ADAM!"

                                                          
Tu stii  bine,  eu droguri nu consum,
Dar pentru tine-s drogul, cel mai bun….
Tu stii  bine ca nici macar nu fumez,
Tu  fara tigara poti, dar nu vezi
Fara mine, ca fara ochi si nu te resemnezi
Cu o privire simpla ca sa crezi…

Tu stii  bine, eu sunt antidotul tau,
Care te vindeca cind iti e rau…
Sunt anestezia ta si nimic nu te doare
Cind stai nemiscat, sau esti in picioare
Cind  vreai sa zbori, sa-mi aduci o floare
Te-ai alipesti de mine ca o lipitoare…

Tu stii  bine is licoarea ta preferata,
Ce-ti taie setea asa, dintr-o data…
Ma sorbi ca pe  apa cea vie , dar iata,
Ca setea de mine nu se taie indata.
Sunt hrana si bautura ta preferata
Ma maninci si ma beai ca pe-o apa…

Tu stii bine, ca toate le stii,
Desi maturi, mai suntem si copii!
In jocul de-a “ Eva si de-a Adam”
Raminem semestul din an in an…
Suntem doi nebuni, suntem doritori

De necunoscut in veci cautatori…

TOT CE AM E DE LA EL!


Un mister nedezlegat,
De un spirit talentat
Vrea pe gînduri să mă lase
Cu ale tainei suple plase…

Stropi din poezie rară,
Azi pe mine ma înconjoară
Și nu vreau să îi opresc
Cît în lume mă găsesc.

Tot ce am, e de la El,
De la tatăl – Dumnezeu!
Unicul ce nu obosește
Tot ce am – din El pornește!

El e-n mine ajutor
În necazuri  - Salvator,
În furtună și în ploi –
El mă scoate din nevoi!

La-s să știe, toată lumea
Că nu-s singurică eu,
Am în Cer un bun părinte
Pe pamînt – fiica-i sunt eu!