Cucul

Cît e pădurea de mare,
Cucul cuibul său nu are.
Azi e ici, mîne-i colea,
Vreau, fac pui și tu mi-i ia
Și mi-i crește dumneata!

Iată așa vara întreagă
Cucul rege se distrează,
Iar cînd iarna în prag vine,
Cucul uită de rușine,
Și la cuib străin revine:

 - Eu îs tare necăjit,
Soțioara m-a gonit
Și-am rămas eu singur - cuc,
Nu am unde să mă duc!

Și rămîne dragul cuc
Să ierneze în alt cuib,
Iar cînd primăvara vine,
Cucul iar se simte bine,
Uită de îndatoriri,
Uită și de-ai săi copii.

Puișorii cucului,
Piuiesc, dar nuștiu cui,
Căci cucul i-a părăsit,
Chiar de el i-a zămislit!

Plîng sărmanii viața toată,
Că n-au dragoste de tată,
Doar pădurea îi a lor,
Cerul blînd și sclipitor.

Maică-sa, cu aripele-n pământ
Alergînd și căutînd,
Din văzduh și din pământ
Hrană pentru ai săi copii,
Ce-au rămas la număr trei,
Ca să-i crească, că-s e ei!

Cucul însă cuc rămîne,
Vara trece, iarna vine...
Și așa viața întreagă -
Umple el pădurea toată,
Puișori străini de soartă...

Din păcate, dragii mei,
”Cuci” avem pe unde vrei.
Cucul îi pasăre, măi frate,
Însă omu-i lașitate.
Cucul conștiință n-are,
Omul însă toate are!

”Oameni - cuci”, băgați de seamă,
Nu lăsați în chin să geamă,
Ai voștri prunci nevinovați,
Ce prin lume îi purtați...
Va veni o zi în care,
Vom răspunde fiecare
Pentru toate, să știți zău,
În fața Lui Dumnezeu!

(NU SUNT DECIT IUBIRE, Versuri/ Liliana Vieru, Chișinau, 2011, editura Pontos, pag.76-77)